16
posibilități.
    Am fost și candidate la nu știu ce concurs pe 1 decembrie 1972, dar de data asta în formula de 5, cu Ortansa Păun la flaut și saxofon. Hai că de Tanța știi tu cum a apărut în trupă la noi.fetele
    Anca (e-mail): Eram la Student club, 12 mar­tie '72… Nu ne dăduseră încă afară… Ortansa venise cu taică-su în seara aceea, că trebuia să cânte "Sfinx" și voia să-i roage pe băieți să o ia și pe fiică-sa în formație să cânte la saxofon și flaut. Numai că, nu știu din ce mo­tive, "Sfinx" n-a cântat și directorul Toma La­urențiu a spus să cântăm noi. După ce am cântat câteva piese, tatăl Or­tansei a venit la noi și ne-a rugat s-o luăm pe fata lui în formație.
    Lidia (e-mail): Exact! Tu n-ai stat pe gân­duri și ai anunțat direct: "Și acum urmează so­lo de saxofon cu Ortansa Păun"… Ne-am descurcat bine cu ea, din prima… O ducea urechea, era ritmică și ne-a prins din urmă. De atunci a rămas cu noi, iar tu ai fost foarte mulțumită că-ți picase ca din cer o tipă care să cânte și la flaut, și la sa­xo­fon, așa cum îți doreai. Ortansa era foarte talentată… Avea înclinații native spre im­pro­vizație, se descurca cu ușurință pe tastele saxofonului, chiar dacă unele erau le­gate cu zgârci. Piesele compuse de tine erau astfel construite încât să fie destul loc și pentru solo-urile ei. Cu flautul era mai timidă, nu se prea lăsa la solo-uri de flaut. Da' știu că o dată i-ai făcut-o! Ai anunțat solo de flaut și am plecat toate de pe scenă. A început ea timid, că nu se auzeau decât niște fiu-fiu-uri care nu spuneau nimic, dar după aia s-a descurcat. Mai greu era pentru Ortansa memorarea strofelor și refrenelor… Și din nou Anca noastră, „șefuța", cum îi spuneam noi, stătea până noaptea la sala de re­petiție ca s-o învețe pe Ortansa piesele. Atâta se lungeau repetițiile încât tatăl ei o asteniza pe maică-ta cu telefoanele: „Doamna Vijan… păi nu se poate așa… fata mea vine mereu târziu acasă cu repetițiile astea… cine știe ce fac ele pe-acolo… dacă o prind, eu sunt ca „Mannix", descopăr tot și o rad în cap de nu se mai uită nimenea la ea…"
    Biata maică-ta nici nu mai apuca să deschidă gura! Iar noi ne continuam repe­tițiile... Începuse să sune bine de tot, suna pachet, sunam împreună. Lumea vorbea din ce în ce mai des despre noi, iar pe 29 decembrie iată-ne în Topul Săptămâna... Anca pe locul 18, iar eu pe 19. Și de atunci n-am mai ieșit din topuri, intrând ba la cele mai bune piese, ba la cei mai buni instrumentiști. Treaba e că noi cu Gina n-am putu să cântăm mult… Tot timpul eram criticate de organizațiile UTC de peste tot pe unde cântam. Ni se spunea să renunțăm la ea, iar pe mine mă băteau la cap să nu mai "țopăi" pe tobe că-mi saltă pieptul și… iar dă a capitalism. N-am renunțat la ea, iar eu purtam numai tricouri cu 3 numere mai mari, ca să nu se mai vadă ni­mic. Până într-o seară, pe 20 martie '73, când Gina a făcut-o lată. Era la Student club o reuniune a tuturor organizațiilor UTC sau așa ceva. Trebuia să cântăm noi… Am început bine, cuminți, până când Gina n-a mai rezistat. Nu știu de unde a găsit