nişte pongosuri mici, pe care, stând pe jos, şi le-a aşezat între picioare şi a început să bată în ele, dându-şi capul pe spate de ziceai că e "apucată". Succesul printre studenţi a fost monstruos… dar şefii UTC ne-au consemnat.
    Toma Laurenţiu (directorul Casei studenţilor - interviu): Şi totuşi am reuşit să vă iau apărarea faţă de BOB (Biroul Organizaţiei de Bază), luându-mi an­ga­ja­men­tul (a câta oară?) să vă lămuresc conform directivelor UTC. Boacăna cea mare aţi făcut-o la Ambasada Americană. V-am trimis să cântaţi acolo pentru nu ştiu ce cocteil... Aţi mai cântat voi acolo şi pentru alte cocteiluri, chiar şi pentru ziua lor naţională, dar de data asta Gina voastră s-a suit pe mese şi a început să cânte şi să ţopăie ca la ea acasă. La mine a ajuns că s-ar fi dezbrăcat chiar, dar Anca mi-a spus că nici gând de aşa ceva. Cert e că mi-au venit la poartă două maşini de se­cu­rişti care m-au ameninţat că dacă nu scap de voi îmi fac şi mie, şi vouă dosar pe­nal. N-am avut ce să fac, fetelor, a trebuit să renunţ.
    Lidia (e-mail): Îmi aduc aminte de Ambasada Americană, ne dădeau nişte napolitane mici, pătrate, cu icre roşii sau negre, altele erau unse cu tot felul de rafinamente... Nu exista pâine, iar noi nici nu ştiam cum să le mâncăm! Ortansa s-a dus la ospătar (sau direct la consul?) şi l-a întrebat: „da'... nişte salam n-aveţi?" Ăla s-a uitat la ea ca la ceva venit de pe altă planetă, dar a adus salam, special pentru ea, şi pâinea pe care o ceruserăm noi. Macheală era la discreţie, bere şi whis­ky... Pe Anca au lăudat-o pentru engleza ei, dar de fapt făcea numai im­pro­vi­zaţie de text în engleza de o poreclise ea „scoţiana veche". Gina într-adevăr s-a ur­cat pe mese ca să facă show, dar nu s-a dezbrăcat, cum a ajuns la urechile lui nea Toma. Toţi americanii ăia, consuli sau ambasadori, ce erau, s-au distrat foarte bine cu noi... Le-a plăcut foarte mult, că de-aia ne-au mai şi chemat de vreo 3 sau 4 ori. Noi cântam cât se poate de bine şi cu show pe măsură, doar eram pe teritoriul lor!
    Eh! Asta a fost, dar a doua zi am fost date afară de la Student club pentru "pur­ta­rea deocheată în concert a Eugeniei Feldeş". Directorului Toma Laurenţiu i-a pă­rut teribil de rău… Spunea tot timpul, în glumă, că Gina asta a noastră Feldeş ar trebui legată fedeleş ca să se mai potolească! Ţinea foarte mult la noi, dar nu a avut ce face. Atunci Anca s-a supărat tare pe Gina şi, după scandalul de rigoare, a dat-o afară din trupă. Ulterior a plecat şi din ţară.
    N-am stat noi mult pe bară, decât până pe 30 martie '73, când Nick Pârlea, me­to­distul de la clubul "Universitas", ne propune să dăm vizionare la el la club. Aveau ne­voie de activitate muzicală şi nu prea aveau trupe… Pe noi ne văzuse în concert. Am luat vizionarea şi iată-ne din nou într-o sală de repetiţie, în formula:

• Anca Vijan - chitară
• Carmen Cula - bas
• Lidia Creangă - tobe
• ­Ortansa Păun - saxofon şi flaut