început eu să-i fac capul mare, că hai că nu e greu, că ce mari suntem noi, că o să fim şi mai şi, şi chiar o să avem vilă, piscină şi sclavi! Apoi m-am dus la ea, la magazinul de discuri unde lucra ca vânzătoare, i-am pus să asculte discul cu for­maţia feminină „Birtha" (mi-l adusese Silviu Olaru, basist la FFN) şi i-am zis: „Uite măi!... Americance!... Adică de ce ele pot şi noi nu?!"... Încet, încet i-am pus de­getele pe bas. Am început cu „Hit the Road Jack".
    Emilia (interviu): Păi da măi, aşa a fost. Eu am cântat vocal de la 15 ani cu „Că­răbuş"... Am fost şi solista Ansamblului Studenţesc de Estradă, am cântat şi cu formaţia „2001" prin cluburi şi case de cultură, mă înscrisesem la Şcoala Popu­lară de Artă, la contrabas. Eram singura fată şi doi ţigani! Nu ştiu ce mi-a venit cu contrabasul, poate destinul m-a împins către el... Cert e că atunci când am întâlnit-o pe Anca cu propunerea ei am îngheţat de spaimă. La Şcoala Populară de Artă nu învăţasem mai nimic şi... cum să apar eu pe scenă în două săptămâni, şi nu pe ori­ce scenă ci... la Sala Palatului!!! Urma şi turneul cu Nea Fane, înregistrări la TV, unde voi n-aveaţi decât „Fantoma", cu Carmen pe bas, şi încă vreo două... Eu încă nu aveam bas, iar mai târziu, în turneele cu FFN, cântam pe basul lui Silviu Olaru... Ţii minte cântările de la Mija? Era fabrică de armament şi erau numai soldaţi care ne-au şi luat la fluierături de cum ne-au văzut! Ce li se mai scurgeau ochii după noi şi câte invitaţii la cafele am primit toate! La Moreni, la sanatoriul TBC, după cântare mi-au dat lacrimile când am văzut un bolnav care s-a urcat pe scenă şi a cerut să cânte şi el la chitară rece. Compusese şi el câteva piese... Erau aşa de triste, încât plângeam şi nu mă mai puteam opri. Cel mai mult mi-a plăcut la Ambasada Ame­ri­cană... Era „vest" pe bune şi tare „importantă" eram! Ce dacă toate sculele intrau în staţia „Fender" a Ancăi?
    Anca (e-mail): Nu mai ştiu cine ne-a făcut relaţia cu Ambasada, dar ştiu că de fapt consulul ne-a invitat să cântăm acolo. Tipul (i-am uitat numele) se îndrăgostise de mine, dar îmi vorbea tot timpul cu dumneavoastră. Cred că era căsătorit şi nu-şi permitea să mă agaţe, dar mi-a dat să înţeleg că e mort după mine şi nu ştie ce să facă. Şi dovada cea mai barosană a fost că m-a luat cu el la expoziţie, m-a dus direct la instrumente muzicale şi m-a întrebat ce amplificator vreau, la care eu am rămas mască! Erau o grămadă de amplificatoare, unul mai bun decât celălalt. La început mi-a fost jenă să-mi aleg unul... Erau firme serioase, deci scumpe, şi ştiam că trebuie să plătească gagiul. El s-a prins şi mi-a dat curaj zicându-mi să nu-mi fac probleme şi să-mi aleg ce-mi place căci va fi plătit prin cântări cu trupa. Pu­se­sem deja ochii pe un „Fender Twin Reverb" şi i-am zis că-l vreau. S-a dus brusc şi a vorbit nu ştiu ce cu americanii lui, s-a întors şi mi-a zis: „Now it's your amplifier". Am sărit în sus de bucurie! A trebuit să mai aştept câteva zile până la sfârşitul ex­poziţiei ca să pot să-l iau pe Fender acasă. A rămas să cântăm cu trupa de 8 ori, iar eu să le plătesc pe fete. N-am mai cântat după aia decât o dată, că s-a schim­bat consulul. Îmi mai aduc aminte de băutura noastră preferată, scotch Johnny Wal­ker şi Cola. Nu eram noi cine ştie ce băutoare... Beam cantităţi mici că ni se făcea rău. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreuna din noi beată de să nu mai ştie de ea. Eram puţin pilite sau, mai bine zis, bine dispuse. Ştiam că dacă beam mai mult vomitam.
    Emilia (interviu): Îmi mai aduc aminte şi de turneul cu televiziunea... Eram in­vitate în „Cenaclul literar" condus de Dinu Săraru şi Marin Sorescu. Prezenta Viorel Grecu. Eram cazaţi toţi la hotel „Arcaşul" dar nu mai ştiu în ce oraş. Cenaclul se ţi­nea prin casele de cultură iar după spectacol mai trăgeam o cântare în barul ho­telului. Nu prea aveam bani... Televiziunea plătea şi prost şi după o lună de la tur­neu venea Liviu Oprea şi ne aducea de mâncare. Ni se cerea să facem play-back numai pentru televiziune... Ştiu că publicul s-a supărat rău de tot! A început să flu­iere şi să bată din picioare, cerea să cântăm... „electric", aşa că trebuia să cântăm de două ori, o dată pentru televiziune şi o dată „electric", pentru public.
    Lidia (e-mail): Măi Anco, habar n-am cum a fost spectacolul de la Sala Pa­la­tului cu debutul Emiliei pe bas! Ea nu-şi mai aduce aminte decât că se numea "Ga­la Săptămâna" şi că purtam ii negre brodate cu sclipici... Hai Anco, "zburdă-ţi" min­tea şi zi-mi cum a fost! Plus că mi-a mai zis şi de o cântare la Urziceni... Trebuia