24
să ținem singure un spectacol întreg. Mie mi-a fost rău, n-am mai putut să bat... Voi ați anunțat în sală să vină un tobar să vă ajute, a apărut unul, Sile, de-l știa tot orașul de cel mai tare.
Anca (e-mail): OK... lasă-mă să mă gândesc. Stai să dau banda amintirilor înapoi... OK! Ne aflăm în anul 1973 și cu Emilia în trupă. Cu toată frica ce-o avea de bas, mă impresionase dorința ei de a cânta cu noi, așa că, pune-te Anco și arată-i Emiliei bas! De altfel, nici n-aveam încotro... În două săptămâni trebuia să dăm un concert la Sala Palatului. Cum să pierdem ocazia?! Nu erau multe piese de pregătit pentru concertul respectiv, numai 6, dar 6 piese mi se păreau enorm pentru cineva care începea de la zero. Cântam piese de-ale noastre și câteva din repertoriul internațional. Mi-aduc aminte că pe una dintre ele, "Hit the Road Jack", atâta o schimbasem de ajunsese aproape compoziție proprie. Deviza era: Noi suntem mai cu moț, hai că le arătăm noi cum se cântă piesa! Na, ce să mai zic, puștoaice tupeiste și pline de avânt... De parcă săracul Ray Charles (compozitorul) ar fi fost bătut în cap! Se apropia ziua cea mare. Repetam ca țăcănitele în fiecare zi, ba numai cu Emilia, ba cu toata formația. Emilia învăța repede. Cu câteva zile înaintea concertului mi-a zis: "Anca, eu cred că știu piesele pe dinafară!" Mi-am luat o piatră de pe inimă și mi-am zis: "Dacă ei nu îi mai e frica, de ce să-mi fie mie?" Mi-am zis eu, dar... tot făcusem pe mine de emoție cu câteva minute înainte de începerea concertului! Tu cu Ortansa m-ați încurajat: "Hai măi, că n-o să se încurce... Și dacă o fi să se încurce, o dăm noi cumva cotita ca să ieșim la iveală". Ortansa îmi promisese că în caz de forță majoră face solo de flaut, iar Păunița ma sfătuia, de pe un fotoliu potrivit mărimii ei, să nu-mi fac probleme că: "Nu se poate să nu avem succes!" Bun, ne-am dus pe scenă, a mers totul neașteptat de bine... Noi avântate, publicul extaziat, bisate de nici nu mai știam ce să cântăm (că nu pregătiserăm decât cele 6 cântece cu Emilia)! Numai că la sfârșitul concertului, în loc sa fim aplaudate și de către tovarășii de sus, ei ne-au spus să nu mai cântam așa de entuziasmate că încingem prea tare publicul și că din cauza noastră s-au stricat scaunele de catifea roșie ale sălii, pe care s-a țopăit într-o mare veselie. Bine măcar că nu ne-au pus sa le plătim! Lidia (e-mail): Da măi, așa a fost "Gala Săptămâna a formațiilor vocal-instrumentale"! Au cântat și venusistele pe lângă "Metronom", "FFN", "Sfinx" și "Mondial", care a luat premiul revistei "Săptămâna". Acum mi-aduc aminte ce bucurie a fost! Acolo i-am cunoscut personal pe "Phoenix", care au încheiat gala. Acolo ne-am împrietenit cu "FFN", cu Silviu Olaru, basistul, și cu Cristi Madolciu, vocalistul. Ei v-au propus, ție și Păuniței, să puneți de o "cooperativă" pentru următoarele concerte, adică să susțineți vocal "FFN". Voi ați acceptat imediat și ați și apărut în "Săptămâna". După aceea a venit concertul de la Urziceni, organizat de nea Fane, impresarul Teatrului Muzical din Ploiești. Concertul ăla a fost un coșmar pentru mine... Aventura mea la mare cu Dan Cicorschi mă costase scump... Venisem înapoi cu "moștenitor" sau "moștenitori", că încă nu știam că sunt doi! Asta aflasem mai târziu... Trebuia să scap de ei într-un fel, că nu-mi ardea mie de copii. Dan m-a ajutat cu leacuri băbești, că pe vremea aia era penal un avort... Se pornise calvarul și trebuia să plecăm la Urziceni... Tu erai cu țuica fiartă după mine, că cică să mă ții amețită ca să nu simt durerea. Știu că de-abia m-am târât pe scenă... Eram "făcută" bine. N-am putut să țin concertul că mă luase cu leșin și am plecat pe neașteptate de la tobe. Emilia ține foarte bine minte că s-a întâmplat pe 10 noiembrie, că era ziua ei de naștere. Anca (e-mail): Drumul spre Urziceni a fost un fel de film de groază. Păcat că n-aveam pe atunci cameră video că am fi câștigat cu siguranță vreun premiu pentru filmul "Avort în autobuz". Ajunseserăm în Urziceni, începuserăm să ne facem probleme dacă vom putea ține concertul. Ție îți era din ce în ce mai rău. După câte mi-aduc eu aminte, tu ziceai că vei putea bate la tobe, dar mie nu prea-mi venea să cred că vei rezista. Am instalat instrumentele, ne-am luat inima-n dinți și am început să cântăm. Mare bucurie, mare! Publicul încântat, noi încinse rău... Țopăiam ca niște căprioare, de parcă ne făcuse cineva clismă cu mujdei de usturoi! Nu mai țin |