ce eram… Credeam că nu te mai întorci, aşa vorbea lumea, dar tu ziceai: "Mă întorc Lidio, mă în­torc, dacă-ţi spun!" Plecaseşi tu, dar numai cu picioarele. Mintea ta era aici, la trupă. Mă rog... Tu ai plecat iar noi cred că ne-am apucat de re­pe­tiţii... cam de capul nostru, nu-i aşa Emilio?
    Emilia (interviu): Se pare că da. Aşa am scris şi eu în jurnalul meu. Nu ştiu da­că se puteau numi repetiţii, de fapt încercam să nu uităm piesele. Eu continuam să merg la Şcoala Populară de Artă, la lecţii de contrabas, şi îmi mergeau degetele mai bine. Totuşi, suna rău fără chitara care o aştepta pe Anca într-un colţ. De altfel am şi scris în jurnal: "Am văzut chitara Ancăi şi mi-am dat seama că mi-e dor de ea." Mai ştii istoria cu fuga Ortansei cu lăutarii şi cu Păuniţa cu flautul?
    Lidia (e-mail): Clar că o mai ştiu! M-ai sunat tu, Anco, la vreo 3 săptămâni ca să vezi ce e cu noi. Eu ţi-am povestit tărăşenia cu Ortansa, care a plecat să cânte cu nişte lăutari. Păuniţa îi furase flautul ca să nu mai aibă în ce sufla, dar ea tot cânta cu ei, la saxofon. Tu ai fost foarte dezamăgită şi înfuriată de atitudinea ei că tocmai ne luaseşi pantaloni mov mie, Ortansei şi Emiliei, pantaloni evazaţi, ultimul răcnet, cu care urma să cântăm în concerte. Ai zis că vii tu înapoi să faci ordine. La o săptămână după convorbirea telefonică cu tine, pe 25 ianuarie (după jurnalul Emiliei) am visat o mare explozie! Aşa de mare că m-am trezit din somn. Am în­trebat-o pe mama ce poate să însemne, iar ea a zis că nu poate fi decât o veste mare, o mare surpriză. Peste o oră ai sunat tu! Ne-ai invitat pe toate la Ambasador să bem o bere şi să serbăm întoarcerea ta. După aceea am venit la tine acasă. Ne-ai arătat ce-ai adus pentru noi; mie mi-ai cumpărat o tobă mică "Ludwig", la care tot visam… Visam eu la tot setul, dar începutul era bun. L-ai sunat pe şeful trupei de lăutari şi ai început să bagi strâmbe ca s-o dea afară pe Ortansa. L-ai luat la sentiment: "Hai măi, că mai găsiţi voi băieţi să cânte la saxofon!", după care i-ai dat ultimatum Ortansei: dacă nu părăseşte trupa de lăutari, nu primeşte pantalonii! A fost de ajuns ca s-o convingi să revină în trupă, după care ne-ai cântat ultima ta compoziţie făcută în Venezuela după ce ai aflat de fuga Ortansei. Textul era:
    "Vise de-argint am făurit,
     Sufletul ţi l-am dăruit,
     Mâinile ţi-am întins şi-ai fugit"
    Nici nu te întorseseşi bine în ţară că te-a şi sunat Relu Gherghel să-ţi dea vestea cea mare, că am fost propuse printre formaţiile care să cânte la inaugurarea Sălii Polivalente. La aşa o veste ne-am apucat imediat de repetiţii. Cam în vremea aceea l-am cunoscut şi pe Marian Voica. De fapt l-ai cunoscut tu... Era aproape zilnic la "Stu­dent Club", stătea şi asculta la uşa noastră cum repetam, mai căra câte una-alta prin Preoteasa, scule pe la formaţii... Tu i-ai propus să fie cărătorul nostru de scule (termenul de "roadie" nu ajunsese încă la noi), plătit la fiecare cântare, şi el a acceptat. Nu ştiu ce ţi-a venit să-l alegi tocmai pe el că erau mulţi care căscau gura la noi şi ne ajutau... Băiatul ăsta, Marian, tare mă deranja! Era calm, vorbea rar, se mişca greu şi parcă tot timpul ascundea ceva. În sfârşit, asta era alegerea ta. La Polivalentă am plecat cu el. Ţin minte că scena era simplu făcută, numai nişte scân­duri. Au îmbunătăţit-o în timp… Băteam toba şi intrau în rezonanţă scândurile alea. Se auzea cumplit de tare. Eram în extaz de plăcere! Sunetul era făcut pe sta­ţia sălii. Nu exista PA, dar ce conta! Începutul era promiţător, iar noi eram foarte fericite că "atacaserăm" şi Polivalenta, 8000 de locuri, cea mai mare sală de sport din ţară şi eram şi în topul "Săptămâna" printre cele mai tari trupe de pe vremea aia!