iau lecţii de balet şi am crezut că ăsta îmi este viitorul. M-am înşelat, căci eu eram fascinată de muzica după care dansam şi nu după dans. Acasă aveam pian dar mama nu reuşise nici cu miliţia să mă convingă să cânt la acest instrument.
    Toate doamnele mai în vârstă care veneau la noi în vizită vorbeau franţuzeşte şi cântau la pian. Nu suportam franceza şi pianul. Amândouă mi se păreau "afectate" şi "prăfuite". Deci, REVOLUŢIE: engleză şi chitară!
    Tata era administrator la Căminul studenţesc al Conservatorului "Ciprian Po­rum­bescu" şi, într-una din zile, mi-a adus o mandolină dărăpănată a vreunui student. Am lipit-o eu cu leucoplast cum m-am priceput şi am început să cânt pe o coardă, că restul corzilor erau dezacordate şi n-aveam habar cum să le acordez…. De fapt, mint, nici nu cred că ştiam dacă e acordată şi nici măcar nu ştiam ce înseamnă "a acorda". Oricum, vreau să spun că începusem să cânt pe o coardă tot felul de pros­tii, ca de exemplu melodia "Prieten drag". Mă "ducea" urechea, nu pot să zic nu, dar note nu ştiam "o boabă".
    După ce-am văzut filmul "Tinerii" de vreo 10 ori, mi se năzărise rău de tot să mă fac chitaristă sau cel puţin să învăţ la chitara aia de se conecta la curent electric. Nu eram mulţumită de mandolina de la tata, că nu era chitară şi nu era electrică. Drept urmare, pe o foaie de caiet dictando mi-am desenat conştiincioasă griful de la chitară şi am început să studiez cele 2-3 acorduri pe care "le ciugulisem" de la un muzicant sau altul. Cu vocea intonam corect şi cântam cât puteam de tare acor­du­rile pe care le studiam pe foaia de caiet... Asta numai ca să-mi enervez părinţii, cu speranţa că o să-mi cumpere o chitară, chiar şi rece ("electricele" erau prea scum­pe). Dorinţa mi s-a îndeplinit când am împlinit 16 ani, exact de ziua mea. Mama a intrat pe uşă şi a scos la iveală ceea ce ascundea la spate o... chitară. "Mamma mia", ce bucurie pe capul meu! Am sărit vreo juma' de oră cu chitara-n braţe, de pe podea pe pat, din pat pe fotoliu, de pe fotoliu pe masă şi aşa mai departe… Numai pe fereastră n-am sărit, că locuiam la etajul 8 şi… era păcat de chitară. Tare fericită am fost! A fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea! Nu mai ştiu cum o chema pe chitară… Maria?… Elisabeta?… Nu contează! Nu era cine ştie ce… Era o chitară rece, producţie românească, şi nu o mandolină stricată sau o foaie de ca­iet.
    În sfârşit, chitară aveam, ceea ce îmi lipsea era… trupa. Şi acum urmează răs­pun­sul la întrebarea: "Cum ţi-a venit ideea să-ţi faci o trupă de gagici?"
    Cele 2-3 acorduri pe care le învăţasem pe foaia dictando nu le ştiam pe chitară, deci, cu alte cuvinte, nu ştiam nimic la chitară, dar eram sigură că o să învăţ foarte repede şi am sunat-o pe una dintre cele mai bune prietene ale mele, Jacky, care era "hippy", la fel ca mine. Când am întrebat-o dacă vrea să facem o formaţie în care ea să bată la tobe, a găsit ideea interesantă. O singură problemă ne stătea în cale… ea nu ştia să cânte la baterie nici măcar cât mine pe griful de chitară de­senat pe hârtie. Adică nici măcar nu-şi desenase vreodată o baterie pe ceva. Am încercat s-o consolez… I-am zis că eu cunosc un băiat, Bebe (fratele meu de cru­ce şi bateristul formaţiei "Excentric"), care poate să-mi arate cum se bate, şi după aia o să-i arăt eu ei. Zis şi făcut! M-am dus la Bebe şi mi-a arătat câteva ritmuri, apoi m-am întâlnit cu Jacky şi am repetat ce-mi arătase Bebe, pe mese şi scaune. Nu prea mergea… Jacky învăţase cum se bate, dar nu prea ţinea ritmul şi pe vre­mea aceea încă nu ştiam de existenţa oamenilor aritmici. I-am spus că trebuie să studieze mai mult ca să iasă trupa mai repede. Între timp am căutat mai departe per­soane pentru a întregi formaţia. Învăţasem deja să schimb acorduri. Îmi arătase Cornel Dogaru, un băiat care cânta minunat la chitară. De la el am învăţat multe lu­cruri.
    Căutând membri pentru formaţie, mi-am dat seama că persoanele pe care le în­trebam dacă ştiu să cânte erau fete, nu băieţi. Amatoare fiind, n-am avut curajul să caut băieţi care deja ştiau să cânte, căci nu m-ar fi luat în serios. Iar cu băieţii care nu ştiau să cânte, dar doreau să înveţe, nu ştiam cum să procedez. Fetele îmi erau mai apropiateş; eram prea puştoaică şi aveam încă reţineri. Deci, m-am hotărât să caut fete.