Ce-mi mai aduc aminte din perioada aceea este o întâmplare povestită de Păuniţa. Cică e­ra chiar în seara sosirii noastre la Mamaia. Du­pă ce primiserăm camera la hotel, spre seară am luat la vizitat staţiunea ca să vedem ce dis­coteci sunt deschise şi nu găsiserăm decât una, "Black and White". Am intrat şi noi, lume pu­ţină, câţiva bişniţari cu care am intrat în vor­bă. Pe la 1 noaptea am plecat pe jos că încă nu se dăduse drumul la troleibuzele de noapte. Am văzut că s-a luat o gaşcă de vreo 7 inşi după noi... Nu ştiu dacă aveau gânduri necreştineşti, dar ştiu că pur şi simplu ne urmăreau şi făceau mişto de noi cu voce tare. Noi auzeam că se discuta împărţeala: care dintre ei să o ia pe care dintre noi! Am luat-o pe mijlocul străzii că era mai luminată, după care am luat-o şi la fugă! Intrase spaima în noi... Păuniţa, fiind mai grasă, n-a ţinut pasul cu noi. A zis că ne ajunge ea din urmă. Nu cred că era vorba de nici un viol dar, fiind singure într-o staţiune goală, clar că ne treceau tot felul de gânduri prin cap. Am ajuns cu bine la hotel şi cu Păuniţa în urma noastră. Atunci nu ştiu care dintre noi a întrebat-o de ce n-a ţinut pasul, că dacă rămânea în urmă şi o prindeau? Ea a zis: "Măi gagici! Nu cu mine era treaba în caz de viol, că eu rezistam la şapte, dar mă gândeam la Emilia, săraca, la cât de slabă e, mă gân­deam la voi cât de nevinovate eraţi... Aşa că am zis că mă sacrific... Dar n-a fost cazu!"
    Aşa s-a terminat intrarea noastră furtunoasă pe litoral. Cântam seară de seară. Începeam la 6, iar între 8 şi 9 aveam pauză de o oră, timp în care, pe nişte pasarele montate de-o parte şi de alta a scenei, intrau balerinele care dansau din buric pe mu­zica unui taraf turcesc. Noi mai continuam după ora 9 până pe la 10. Ăsta era programul de grădină. Pur şi simplu ne căpiaseră cu muzica turcească seară de sea­ră! Acolo s-a născut piesa noastră "Dorinţa". Mai precis compoziţia ta, Anco, pentru că tu ai făcut strofele şi textul la refrenul "O, pa, tina, tina, nai", care a ră­mas identic sustras din melodia de deschidere a balerinelor din buric. Nici nu bă­nuiam noi pe atunci ce mare şlagăr va ajunge şi ce mult va sta în topul "Săp­tă­mâna". Şeful de restaurant, nea Iliuţă, era foarte mulţumit de noi; grădina era plină în fiecare seară până la refuz, veneau pentru balerine dar aveam şi noi fanii noştri care veneau seară de seară. Totul mergea strună, până într-o seară când ne-am tre­zit cu Henry Graterol, venit ca din senin... Acum e rândul tău, Anco, să povesteşti cum a fost.
    Anca (e-mail): Mda, tristă poveste... Henry nu mai voia să continue facultatea în România din cauza unei întâmplări neplăcute. Prigoana împotriva celor care purtau plete, bărbi sau fuste mini era în toi. Henry al meu era un pletos de toată fru­mu­seţea, care avusese noroc până la un moment dat şi nu se lega nimeni serios de el. Chiar şi la facultate îl plăceau profesorii şi nu-i ziceau nimic de pleată, mai ales că era şi străin. Dar norocul n-a ţinut mult. Într-una din zile, în troleibuz, în drum spre facultate, o gaşcă de golani a început să-l tragă de păr, să-l întrebe dacă nu cum­va e muiere şi să-l insulte. Eh şi atâta i-a trebuit! I s-a încins sângele de latin în