Lidia (e-mail): La începutul lui septembrie ne-am întors la Bucureşti şi ne-am dus toate grămadă la Păuniţa acasă, puse pe şedinţă de trupă. Anca a pus-o în faţa faptului împlinit, i-a zis că nu mai avea ce căuta în trupă. Ea stătea în bucătărie şi tot încerca să ne explice că de fapt ea oricum vroia să iasă din trupă că nu-i con­venea cât câştigă şi că vrea să-şi înceapă propria ei carieră. Şi tot dădea zor că fă­ră ea nu merge trupa iar Anca tot o ţinea pe a noastră, că nu vocea ei a făcut trupa. Mă rog… ne-am mai certat noi cum am putut mai bine şi mai tare şi până la urmă asta a fost. Despărţire rapidă şi fără regrete. Oricum nu prea aveam noi timp s-o mai lungim că trebuia să începem repetiţiile pentru atestate care se dădeau peste 3 săptămâni.
    Emilia (e-mail): Cât am stat la mare, eu şi Anca schimbaserăm salariul pe va­lută... voiam să-mi cumpăr o staţie şi boxă de bas "London City" prin Nicu Covaci... ştii că el avea legătură cu olandeza aia, Henny, care-l aproviziona cu scule din vest. Strânseserăm cam 2200 de mărci în valută de toate felurile... Anca avea voie să poarte valută, fiind încă măritată cu Henry, provenienţa valutei era justificată... Eu a trebuit s-o cos sub eticheta de la blugi. Nicu cânta la Tg. Mureş cu "Phoenix". Tre­buia să mergem până acolo să-i dăm banii. Ne-am plănuit noi să mergem cu avio­nul şi ne-am dus direct la aeroport. În ziua aceea nu zbura nici un avi­on spre Tg. Mu­reş, ci doar la Sibiu. Ne-am uitat noi pe hartă şi ce-am zis? Hai să mergem la Sibiu, că în mintea noastră dacă pe hartă nu era decât o azvârlitură de băţ, până la Tg. Mureş n-avea cum să fie altfel drumul decât scurt. Am plecat ca bezmeticele la Sibiu. De acolo am luat un tren de navetişti către Copşa Mică, de la Copşa Mică am luat alt tren, către Mediaş... Parcă nu mai ajungeam niciodată. De la Mediaş am plecat cu un taxi spre Tg. Mureş. Era noapte, în mine intrase frica... Două femei singure în taxi atâta drum... Am ajuns când concertul se terminase. Am reuşit să dăm banii, dar vai de capul nostru prin ce am trecut!
    Lidia (e-mail): Cum a fost, Anca, cu atestatele?
    Anca (e-mail): Le-am interpretat "Cu creionul, pe hârtie, o păpuşă am de­se­nat..." Fac pe mine de râs când mă gândesc ce prostii trebuia să le cântăm! Apoi faza cu Dina Cocea, care pe atunci avea vreo… 120 de ani (cred c-o fi şi murit, fie-i ţărâna uşoară) şi căreia i s-au părut piesele pe care le cântam mult prea moderne şi s-a speriat de energia noastră pe instrumente, zicând: "Astea nu-s fete, cântă ca nişte băieţi". Pentru noi, asta n-a fost o insultă, ba mai degrabă un compliment. U­ram să ni se spună: "Cântă bine pentru o formaţie de fete!" Ne gândeam: "Cum adi­că, noi ne dăm osteneala să devenim cea mai bună formaţie din lume şi unii ne încadrează în categorii!!?? Dar să revenim la madam Cocea... Ne-a dat pur şi sim­plu nota 0, adică nici un punct, de parcă n-am fi existat. Vai, ce supărate am fost! Dacă restul compozitorilor nu ne-ar fi dat fiecare nota 10, am fi rămas fără atestat.
    S-a făcut media şi ni s-au dat atestate 2, deci o categorie mai mică (atestatul 1 fiind cel mai bun), ceea ce însemna că primeam mai puţini bani la concerte. Deci doamna Cocea ne-a ajutat să ne meargă mai prost... Păcat că nu-i mai pot "mul­ţumi".
    Lidia (e-mail): George Grigoriu ne-a susţinut cel mai tare. A insistat pe lângă Dina Cocea şi a doua zi ne-a chemat la ea în birou să ne frece ridichea, după care ni le-a înmânat ea personal. Cel mai mult a deranjat-o costumaţia noastră: purtam ii brodate cu paiete. Asta nu i-a plăcut. Eh… parcă ne simţeam mai bine cu ates­ta­te­le în buzunar.