42
decupaj 5    În sfârșit, ajunseserăm o trupă ca lumea și eram foarte băgate în seamă! Nu exista săp­tă­mână să nu scrie un ziar despre noi, iar Relu Gher­ghel era cel mai tare susținător al nostru.
    Dar să revenim la mare, că ăla e focul meu. În vara lui '75 tot acolo am dat buzna, pe capul lui Papuc, care iar ne-a trimis direct la "Tomis" în Mamaia (în iulie 2004 am fost cu tine, Anco, să revedem locurile… ți-aduci aminte? Am căutat restaurantul de am ză­păcit, nici măcar hotelul nu mai era, nu mai era "ăla", era altul, imens, de-i zi­ce… Pentagon sau așa ceva).
    revista 1Șeful de unitate, nea Berea, clar că ne știa de anul trecut, de la "Orient", și de-abia ne aștepta. Cazarea am primit-o tot la ho­tel "Miorița". Am început sezonul cu brio, lito­ra­lul plin și toți trăgeau la "Tomis" să vadă "gagi­cile alea cântând".
    Spre sfârșitul sezonului s-a întâmplat că E­mi­lia trebuia să nască sau...? Ia spune tu, Emi­lio!
    Emilia (e-mail): Fatooo!! N-am plecat ni­că­ieri în 1975 să nasc. Am născut în 1976, atunci am plecat la București. Voi ați fost de-a dreptul înfuriate, mai ales Anca. Nu se potrivea așa ce­va cu trupa! Aveați dreptate voi, dar ce era să mai fac? În toamnă m-am măritat cu Victor Că­li­nescu, tatăl copilului, iar la nuntă la biserică ați fost numai tu și Anca. După ce l-am născut pe Ciprian, noi am mai făcut turnee împreună cu Mondial cu Iuliu Merca, Filip Merca, cu Țulă - Cornel Liuba la tobe, Erji la chitară. Ne-am mai întâlnit la un concert la Polivalentă în care eu am cântat cu formația lui Victor, "Jet", Liviu Bîzu și Carmen (fosta voas­tră basistă). Voi erați cu Vivi. Am suferit așa de mult că n-am mai vrut să cânt nici­odată și am stat numai după curu' copilului. Acum am rămas cu nostalgii și-mi dau lacrimile când citesc jurnalul. A fost cea mai minunată perioadă din viața mea.
    Lidia (e-mail): Aha, deci așa a fost! Noi știam un pic mai din timp că vei părăsi trupa. Ne anunțaseși că vei naște, așa că Anca începuse să întrebe printre mu­zi­canți de o basistă. Nu știu cine i-a zis că venusistele nu mai cântă, că s-au des­păr­țit, deci, o basistă liberă - Elvira Iancu.
    Vivi (e-mail): Lidia, nu mai știu exact cum a fost... Emilia avea de gând să se retragă din trupă sau era gravidă; Anca s-a gândit că trebuia înlocuită, dar cu cine? Și încă nu era sigur că pleacă, așa că Anca a găsit o soluție de compromis, adică eu eram liberă pentru că deja nu mai cântam cu "Venus" și am primit un telefon (cred că de la tine) din care am aflat că Anca vrea să experimenteze trupa cu două basuri, pe lângă Emilia să mai vin și eu, ceea ce mai târziu s-a demonstrat că nu se poate. Substratul era că voiați să vedeți cum vă împăcați cu mine ca să știți ce faceți dacă pleca Emilia, iar în cazul în care nu pleca să nu pară că o dați voi afară. Cam așa ceva. Ne-am văzut de câteva ori în formula inedită cu 2 bași, după care nu ne-am mai văzut, nu știu amănuntele. În final Emilia chiar a plecat, așa că, în lipsă de altceva mai bun, m-ați chemat pe mine, chiar dacă nu eram suficient de zăpă­cită să... rimez cu voi. Pentru turnee am fost repartizată cu tine, că tu erai mai năs­trușnică, iar eu trebuia să te monitorizez. Astfel tu făceai ce voiai iar eu dădeam ra­portul Ancăi că totul e în regulă. Îmi plăcea cu voi, că puteam să cântăm liber, improvizații, pentru că Anca era o enciclopedie muzicală și putea oricând să in­ven­teze pe loc un cântec "a la maniere de...", cum zic francezii, adică ce mai! Dacă trebuia să cântăm până dimineața, nu ne bazam pe repertoriul știut și studiat (ca Ve­nus). Anca zicea: "Blues în la"... sau "Rock în sol"... și gata cântecul! Ea punea cuvinte din burtă pe o melodie ad-hoc, la cotitură intra Ortansa cu improvizație, eu cu tine țineam bâzul și gata. revista 2Sau își amintea cine știe ce cântece mai vechi și por­nea pur și simplu, iar noi eram pe urmele ei. Re­cunosc că, față de Venus, Catena era for­ma­tă din fete mult mai muzicale. Anca se putea pune oricând cu orice băiat, chitara-chitară, vo­cea-voce, memoria muzicală - nota 10; Ortansa era spectaculoasă cu "burlanul" ei în si bemol; tu cu cozile tale și cu tobele care fugeau de sub tine. Ți-aduci aminte cum țipai la mine să vin și să prind momentul când te ridici tu de pe scaun la nu știu ce break, iar eu să-i dau un șut scaunului să intre sub tine și uite-așa tot a­vansai în scenă? Eu eram așa de pitică încât într-o zi, când am cântat pe chitara lui Ilie Ste­pan, în concert am simțit nevoia să mai strâng puțin coarda sol (avea cuiul cel mai departe de centrul chitării), așa că am întins mâna și... surpriză!!! Nu ajungeam pâ­nă acolo, așa că a trebuit să aștept finalul cântecului, am dat chitara jos de pe mi­ne, am strâns coarda cu aproximație și am pus chitara la loc pe mine. Ca să văd din când în când corzile îi dădeam un șut și ea se ridica puțin către poziția "cu fața în sus" iar eu vedeam într-o fracțiune de secundă ceea ce doream. Nimeni nu știa că eu fac asta de nevoie. Mi-a scris un fan și mi-a zis că "îi place de mine cum fac fițe, adică mișcări zâmbitoare". El știe ce-a vrut să zică, dar cred că se referea la fe­lul ăla în care eu ridicam un genunchi către piept și, obligat, chitara se întorcea și ea cu fața la mine, așa cum aveam nevoie.
    Lidia (e-mail): Și uite-așa a apărut și Virica (așa o alintam eu) în trupă, cu care m-am împrietenit foarte repede. Chiar neașteptat de repede, mai ales că era foarte ritmică și... tobă de carte. Absolventă de Conservator, transpunea orice cântec din pri­ma, fără să mai caute notele. Cu vocea? Nemaipomenit: terțe, cvinte, totul fără efort. Și vorbăreaaaaaață!!! Doamne, Doamne... Am și ales să stau cu ea în cameră din prima zi, ți-aduci aminte Viro? Vorbeam de ni se ducea gura la ceafă. Bârfeam toa­te trupele, tot litoralul și pe toți ospătarii. Unul n-a scăpat. În timpul liber Virica