Lidia (e-mail): Corect şi la obiect noua noastră basistă. Dar să continuăm. Deci s-a dus şi sfârşitul de sezon estival '75. Ne-am în­tors la Bucureşti în noua formulă. Din nou repetiţii, turnee. Apăruse un nou val, rock simfonic, în mă­suri compuse, rock progresiv. Auzisem deja "To­mmy" şi "Quadrophenia" ale formaţiei "The Who", "The Wall" al celor de la Pink Floyd. Se schim­ba­se şi costumaţia trupelor... Nu mai ţinea să apari în tricou şi blugi, costumaţia trebuia să fie adec­vată la muzica pe care o cântai.
    Vivi (e-mail): Vă apucaserăţi toate de compus, minus eu, care preferam să rămân un bun instrumentist executant. Tu chiar făcuseşi un în­ce­put de operă rock, "Peştera Muierii", iar Anca - "Cultul Zburătorului".
    Lidia (e-mail): Cu "Peştera Muierii" a fost o istorie întreagă. Peştera se află un­de­va pe raza teritorială a comunei Baia de Fier, în judeţul Gorj. Noi eram în turneu la ol­teni, Craiova, Tg. Jiu, Slatina... Nu ştiu cui i-a venit ideea şi am mers tot autobuzul să ve­dem peş­tera. Era prima dată în viaţa mea când am văzut o peşteră. Era în­tr-adevăr un monument al na­turii, din paleolitic, de mai bine de 50.000 de ani şi se numea aşa din cauză că acolo se as­cun­deau femeile şi copiii a­ler­gaţi de barbari. Pă­trun­zând în peşteră, îţi inspiră o atmosferă de mister ca într-un muzeu al na­turii. Sta­lactitele şi stalagmitele, coloanele care te înconjurau, aveau denumiri ca "Domul Mare", "Altarul", "Cadâna", "Sala Minunilor" etc. "Cadâna" era poate cea mai fru­moa­să, un altorelief de 3 m înălţime, colorat în ocru. "Sala Minunilor" era în por­to­ca­liu pastelat. Eu am fost aşa de impresionată încât am vrut să transpun în muzică tot ce-am văzut. Aşa s-a născut un fel de suită muzicală "Peştera Muierii". Anca în­cepuse şi ea cu "Cultul Zburătorului" inspirată de versurile lui Ioan Alexandru. De fapt ne apucaserăm cu încrâncenare să compunem, să fim în pas cu noul val ce a­păruse. Costumele erau mai adecvate pentru Zburătorul Ancăi decât pentru Peş­tera mea. "Coarnele" Ancăi erau de fapt nişte beculeţe racordate la o baterie legată la cea­fă... Când venea momentul culminant al cântecului Anca le aprindea manual sco­tocind prin păr să găsească butonul. Au fost momente de râs cu lacrimi, pentru că de multe ori se consuma bateria sau pur şi simplu nu se aprindeau, bateria ne­făcând faţă la 12 beculeţe. Cert este că eram foarte pătrunse şi serioase în ceea ce făceam, dar momentele acelea pur şi simplu ne terminau de râs. Aveam în spa­tele scenei, chiar în spatele meu, nişte aripi mari din carton şi poleială pe care bă­ieţii de culise le mişcau trase de frânghie... Normal că şi aripile, la cât de plăpânde erau fă­cute şi ca vai de mama lor, s-au desprins la un moment dat şi mi-au căzut în cap. În sfârşit, ni se dusese buhul cu costumaţia noastră şi cu incidentele întâmplate chiar pe scenă. Mai toate ziarele cu rubrici muzicale scriau despre noi. Aveam afi­şe personale la toate concertele.
    Am mai făcut ceva turnee până-n primăvară. Ne-a mers bine un timp, după care a început să fie din ce în ce mai rău... Situaţia în ţară începuse să se degradeze vertiginos. E­co­nomia de curent electric, economia la mân­ca­re şi căldură şi multe alte "economii" dictate de păcăliciul ăla care se afla la conducere. La Secţia de Miliţie 1, pur şi simplu am cântat pen­tru mâncare; ne-au plătit în produse: brân­ză, salam, pâine, iar Revelionul studenţesc '75-'76 de la cantina Grozăveşti tot pe mâncare l-am cântat. Litoralul rămăsese singurul loc unde se mai putea cânta cât de cât cu adevărat. No­ul sezon estival era marea noastră aşteptare. Pe 1 iunie eram deja instalate şi gata de cân­ta­re la acelaşi restaurant "Tomis" din Mamaia.
    Dar parcă nu mai era la fel ca în ceilalţi ani. Restricţiile erau din ce în ce mai du­re. Cântatul în engleză sau în orice altă limbă străină era definitiv interzis. Cel puţin noi am avut mari probleme cu textele... în primul rând că rock-ul şi blues-ul sunau cel mai bine în limba lor de baştină. Ne-am chinuit rău de tot să punem un text românesc care cât de cât să semene... Plus de-asta, chiar şi textele româneşti e­rau cenzurate şi ni se impuneau cuvinte care trebuia spu­se şi care nu trebuia spu­se. "Dorinţa", de exemplu: varianta originală a fost în engleză, textul a fost compus forţat în limba română. Ne-am chinuit capetele să găsim unul care să se potri­veas­-