Lidia (e-mail): Mda... aşa a fost, deci rămăsesem numai eu. Sinceră să fiu, nu prea mă pricepeam să agăţ străini să le fac capul mare cu căsătoria. De cunoscut îi cunoşteam, că era destul de populat litoralul cu ei. Treaba era că nu ştiam cum să abordez problema. Într-o seară Anca îmi zice: "Băi Lidio, ăla de stă la masa noastră, aşa mai retras, vine de vreo câteva seri şi n-are mutră de român. O veni el pentru careva dintre noi, ia ia-te tu de el! Vezi pentru cine vine, poate o fi pentru tine!" M-am uitat eu mai bine, nici nu-l observasem până atunci, şi chiar că nu arăta a samaritean aşa alb la faţă, blond, pletos şi cu ochi albaştri. În pauză l-am luat la întrebări în engleza învăţată în şcoală, adică salut, de unde eşti, cum te cheamă şi ce cauţi la masa formaţiei. "Sunt neamţ, din blocul de vest, sunt în vacanţă, vin la voi pentru că îmi place trupa, îmi place mai ales de tine cum baţi la tobe" a zis el. "Aha!" am zis eu, păi stai să-ţi explic eu cum e cu "Catena" şi cu mine. I-am po­ves­tit tot, de-a fir a păr, inclusiv intenţia noastră de a pleca din ţară şi care ar fi moda­litatea legală. I-am povestit şi a doua zi, şi a treia şi tot aşa până când într-o seară i-am trântit-o: "Will you marry me?" L-a bufnit râsul şi a zis "Yes", numai că nu ştia cum să procedeze. I-am zis că ştiu şi l-am invitat la Ambasada RFG să facă cerere de căsătorie către statul român. Aşa era procedura, până şi căsătoriile erau con­tro­late. Toată treaba asta s-a întâmplat într-o sâmbătă seara şi urma ca luni de dimi­neaţă să meargă cu mine la ambasadă. Numai că în seara aia s-a întâmplat be­lea­ua. Băieţii de securişti au venit în control. Noi i-am observat de la intrare şi înce­pu­serăm să cântăm un blues instrumental. Dar tot în seara aceea au sosit cu mare chef şi veselie nişte prieteni ai soţului Ancăi, vreo 4 venezueleni care s-au aşezat tot la masa formaţiei, chiar în ochii securiştilor. Noi nu ne-am gândit că vom păţi ce­va mizând pe faptul că Anca era încă măritată cu Henry, deci într-un fel ea avea voie iar noi pe lângă ea. După program am tras un chef de pomină cu venezuelenii şi cu neamţul meu, ba mai mult, fetele s-au dus şi cu ei să continue cheful la resta­urant "Riviera". Eu am preferat să mă duc să-mi vizitez un coleg de tobe, Paul Bin­der, care avea alt chef după cântare, la alt restaurant, unde s-a ţinut până dimi­nea­ţa. A doua zi am plecat cu Paul la Constanţa să ridice nu ştiu ce pachet de la ae­roport. Pe la 10 dimineaţa, am ajuns la hotel "Mioriţa" unde... am găsit un bilet în u­şă: "Lidio, vino la miliţie, că dacă tu nu vii, nu ne dă drumul la niciuna, Anca".
    Am rămas pur şi simplu năucă. Nu înţelegeam nimic. De ce erau ele la poliţie şi de ce trebuia să mă duc eu să le scap? Am întrebat la recepţie şi am aflat că de fapt le ridicaseră pe toate de la 8 dimineaţa. Normal că m-am grăbit să mă duc la secţia de miliţie din Mamaia. Pe drum m-am întâlnit cu Harald, neamţul meu, vesel nevoie mare pentru ce mare chestie avea el să facă: se va însura cu mine şi mă va salva din comunism. Treaba e că Harald era un hippy convins, făcuse demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, luase şi bătaie de la poliţie, iar însuratul cu mine era pentru el o mare faptă de eroism în virtutea principiilor hippy, în care libertatea era pe primul plan. L-am luat eu de-o parte şi i-am zis: "Măi băiatule, ia-o uşor, deo­camdată fetele sunt la miliţie, nu ştiu de ce dar trebuie să merg şi eu". Harald, săritor nevoie mare, imediat s-a oferit să meargă şi el, să ştie el de ce şi cum! As­ta-mi mai lipsea... să merg cu el de mână în gura şacalilor. L-am oprit pe faleză în faţa secţiei şi i-am zis să ne aştepte că eu cred că e o greşeală şi ieşim noi de-a­co­lo. Am intrat eu speriată pe poartă, mă trecuseră toate apele, de-abia păşeam. M-au înhăţat de la intrare şi m-au băgat într-o cameră cu o masă, un scaun, o hâr­tie şi un pix. Mi-au spus să iau loc! Nu era nimeni, am aşteptat cam o jumate de oră, mă tot uitam la hârtia aia. Bănuiam că e vorba de vreo declaraţie, nu ştiam ce să fac, să încep s-o scriu? Şi ce să scriu? Ce să declar?
    În sfârşit apare un securist care m-a luat scurt:
    - Ştii de ce eşti aici?
    - Nu! (zic eu uimită)
    - Dar fetele ştii de ce sunt aici?
    - Chiar (zic eu), de ce?
    - Pune mâna şi dă o declaraţie despre ceea ce s-a întâmplat aseară la program.