Lidia (e-mail): Am fost la Păunescu la redacţie, chiar la el în birou. I-am spus toată tărăşenia. S-a arătat foarte revoltat. A zis: "Cum adică? La mine în cenaclu se cântă în toate limbile, ce-i asta?!" M-a rugat să aştept afară şi a pus mâna pe te­lefon. Nu ştiu unde a sunat şi ce a spus dar după o jumate de oră m-a chemat şi mi-a spus: "Puteţi să vă întoarceţi la program". După aceea a primit Anca telefon de la ARIA Constanţa şi au anunţat-o că putem să continuăm programul la "Tomis". Deci era clar mâna lui Păunescu şi-l pomenesc şi acum pentru gestul pe care l-a făcut! Ne-am întors la program dar, aşa cum spune şi Vivi, "se răcise" locul. Nu ştia nimeni că ne vom întoarce. Am mai cântat o săptămână şi am plecat acasă. Eu re­u­şisem să depun actele de căsătorie cu neamţul. După ce i-am povestit tărăşenia cu bătaia a fost şi mai hotărât să facă gestul. Am mai făcut ceva turnee, Revelionul '76-'77 tot la Grozăveşti la studenţi l-am cântat. După aia a venit cutremurul din 4 mar­tie...
    Anca (e-mail): Nu-mi mai aduce aminte Lidio! Eram cu Florin Ochescu, cân­ta­serăm ceva împreună la chitară după care ne-am apucat să jucăm table. Când a în­ceput să ne clatine, în prima secundă nu mi-am dat seama... După aceea, când am văzut că se mişcă pereţii, am zis: "Cutremur!" (cu toate că nu trăisem aşa ceva în viaţa mea) şi am vrut să fug. Ochescu la fel. A sărit mama şi ne-a zis: "Băgaţi-vă în catul uşii şi staţi acolo până se opreşte, unde vreţi voi să fugiţi 8 etaje?" Am în­lemnit de frică. După care a încetat brusc. Ne-am dus la balcon să vedem ce-i afară şi am rămas ca la dentist! Căzuse Scala! Am rămas cu şoc multă vreme, că ţin min­te că m-am dus la doctor să-mi dea ceva de spaimă. Mi-a dat nişte picături pe care le-am luat multă vreme.
    Lidia (e-mail): Eu am fost puţin inconştientă în legătură cu cutremurul. Eram la teatru, la "Casandra", se juca "Cocoşul de tablă". Pe scenă era o schelă. Când a în­ceput să ne zgâlţâie am crezut că face parte din spectacol şi va cădea schela... După aceea au început toţi să fugă şi am crezut că au venit tancurile ruseşti... Târ­ziu mi-am dat seama că e cutremur, când am auzit oamenii strigând. N-am avut nici un şoc şi bine mi-a fost pentru mai târziu că nu mi-au trebuit picături. Nu îmi mai aduc aminte nimic în legătură cu cântările de până-n vară... Am întrebat fetele, dar fără succes... Aşa că vara lui 1977 am cântat-o la restaurant "Romanţa", în Nep­tun, şef de sală nea Mitu. Sunam bine cu Vivi, dar parcă... nu mai era ca îna­inte. Anca urma să plece în august către alte zări... Se hotărâse să plece la Henry, nu mai suporta situaţia nasoală, mai ales cu formaţiile, din ţară. "Phoenix" deja o şter­seseră în Germania. Am citit din ziare despre fuga lor organizată de Covaci. Vara '77, care s-a lăsat cu bătaie între noi, a fost foarte tristă,.
    S-a întâmplat că Ortansa, cum îi stătea în caracter, nu ştia cum s-o şteargă de la program şi să ne lase să cântăm numai noi că oricum salariul îl primea. De data aceasta găsise motiv că i-a venit ciclul, se simţea rău şi nu putea să sufle în flaut. N-a îndrăznit să-i spună Ancăi fiindcă ştia ce-o aşteaptă, aşa că pur şi simplu a dispărut de la program în cameră. Anca nu a ştiut nimic până când să începem şi când i-am spus a fost prea târziu să mai ia vreo atitudine. Am început fără Ortansa, iar după trei sferturi de oră de sunat gol. Anca îmi zice, luându-şi picăturile re­co­mandate de doctor: "Lidio, hai cu mine că avem de discutat cu Ortansa". Eu am vă­zut-o că fierbea de furie şi cam bănuiam că se lasă cu bătaie, aşa că am întrebat-o: "Să-mi iau şi beţele de tobă?" Ea a zis că nu, dar eu tot le-am luat! Vivi n-a vrut să ia parte la discuţie. A zis: "Fetelor, asta-i treaba voastră, eu sunt de puţin timp în trupă, nu mă bag" şi şi-a luat andrelele să croşeteze chiloţi. În cameră, Ortansa întinsă pe pat, gemând de cum ne-a văzut intrând. Ca niciodată, Anca cea calmă, care nu îndrăznea nici măcar să spună ceva mai răspicat de teamă să nu jignească pe cineva, s-a repezit brusc la ea şi a smuls-o din pat să meargă la cântare. Or­tan­sa s-a trântit pe jos şi a început să urle: "Aoleu mămicule, săriţi că mă omoară!" Eu