Am plecat prin octombrie 1979, eu şi Ortansa, cu acelaşi avion spre Berlinul de Vest, de unde urma să vină Anca să ne ia cu direcţia Bramsche. Zborul de două o­re parcă fusese ca o eliberare definitivă. Nu ştiam ce mă aşteaptă şi nici nu-mi dă­deam seama de impactul care urma. Veneam într-o ţară străină, nu cunoşteam de­cât două vorbe în germană, "zoll" şi "zug" (vamă şi tren)... Mentalitate diferită, dar mai ales ostilitate faţă de cei din blocul de Est, expresie care, cu ocazia aceea, in­trase în vocabularul meu. Când am ajuns seara în Berlin şi am văzut atâtea firme luminoase şi tot felul de beculeţe care sclipeau am crezut că e vreun carnaval. Mă dureau ochii de atâta lumină... Mă uitam mută de mirare, ca omul care n-a ieşit niciodată din ţară, din griul şi întunericul ăla unde s-a născut.
    În sfârşit, An­ca a venit să ne ia cu maşina. Lin­den str. 10, Bramsche, asta era următoarea destinaţie. Stătea într-un bloc scund, cu 2 nive­luri şi 8 apar­tamente. Phoenix nu mai locuiau a­colo aşa că Anca plătise chiria pentru cele două camere unde locuiseră ei ca să stăm noi. Avea vise măreţe cu noi, nu şi eu... Nu mi se părea că se vor îndeplini. Mă afecta foarte mult ostilitatea celor din jur. Nu mă refer la cei câţiva muzicanţi pe care-i ştia Anca, ci la oamenii de rând, cei de pe stradă. Ne miroseau de la o poştă că nu suntem de-ai lor şi cam de unde veneam. Cred că se citeau pe chipul nostru foamea, fuga la disperare. Cel puţin pe al meu. Nemţii nu prea agreează să le vină cineva pe cap, chiar dacă nu sunt implicaţi direct. Privirea lor de sus, atitudinea la modul "Aha, vii din blocul comunist, Ceauşescu!" pentru mine era un dezastru. An­ca nu băga de seamă, Ortansa inconştientă ca întotdeauna... Eu am fost mai sensibilă. Aşa de sen­sibilă că după o lună am vrut să vin acasă! Anca cumpărase tobe pentru mine, începuserăm chiar să repetăm într-o magazie unde plătea 30 de mărci pe lună chirie. Am găsit şi un basist, nu mai ştiu cum îl chema, dar eu îl po­reclisem Puiu, că avea faţa de bleg şi trăgea într-una la marijuana. Nu-mi plăcea de­loc individul. Dormea pe bas, nici nu mă înţelegeam cu el măcar în engleza de baltă pe care o ştiam, era tot timpul "afumat" şi ameţit.