Am făcut câteva repetiţii aşa, în dorul lelii... Nu mai era ce-a fost, mie nu-mi plă­cea deloc unde sunt, mă chinuia şi frigul, frig al dracului, de Nordul Germaniei, şi nici limba nu voiam s-o învăţ că eu de fapt voiam... America! Multe discuţii inutile cu Anca... Avea şi ea dreptate. "Cum dracu, Lidio. vrei să te scot eu în America?!" I-am zis atunci că vreau acasă, că nu-mi mai trebuie nici o Catena. Au început pre­si­uni din partea ei, explicaţii, promisiuni de mai bine, dar tot degeaba. Şocul cu Ger­mania a fost aşa de puternic încât "acasă" mi se părea salvarea. După două luni am primit ajutor de şomaj 1400 de mărci, cam 700 pe lună. Pe vremea aceea se mai acorda aşa ceva pentru "auslanderi", cum ne numeam toţi veniţi din blocul de Est. Ceilalţi, din Vest, care nu erau fugiţi se numeau "fremden", pe undeva tot stră­ini înseamnă, dar cu o altă... rezonanţă.
    În sfârşit, într-o seară, m-am decis brusc să-mi iau tălpăşiţa şi să plec acasă. E­ra ziua de naştere a lui Ţăndărică. Şi-o serba în cârciuma de la parterul blocului un­de stăteam. Chef mare, cu macheală şi purcel de lapte fript. Am stat eu vreo două ore după care, fără să zic nimic, am plecat la gară să-mi iau bilet direcţia Bucu­reşti. În urma ameninţărilor Ancăi, că-mi va sechestra paşaportul, l-am luat şi l-am îngropat în pământ sub un copac, tot lângă gară. Dimineaţa, la 6, am tulit-o pe furiş cu două valize grele de am crezut că nu mai ajung. Nu m-a simţit nimeni, erau toţi în somnul ăla de după beţie. Vai de capul meu cum am ajuns acasă! Am schimbat 5 trenuri, de nici nu mai ştiu cum m-am descurcat cu germana mea lipsă. Dar asta e altă poveste şi nu are legătură cu Catena. Cert e că acasă am intrat toboşară în orchestra Circului. Am mai fost în vizită la Anca în '83, după care, în '87, soţul de convenienţă m-a anunţat că vrea să divorţeze şi că dacă nu vreau să rămân iar fără drept de ieşire din ţară să vin în Germania. Am plecat iar la disperare, că nu aveam de ales, nu voiam să-mi pierd libertatea de a călători. Deci în aprilie '87 iar am ajuns în Germania şi... tot la Anca, de data asta în Hannover, la noul ei domiciliu. Avea altă trupă de fete de-i zicea "Rosy Vista". Am vrut să intru la tobe, dar... nu se fă­cea să se lipsească de Martina numai în virtutea prieteniei noastre. Am început să lucrez la negru şi să caut să mă mărit din nou. Altă soluţie nu era ca să rămân în Germania şi să capăt drept de muncă. După divorţ trebuia să părăsesc ţara fiindcă divorţul nu reprezenta motiv politic pentru azil. Am dat anunţ matrimonial într-un ziar care apărea şi în State. Eu tot acolo trăgeam. Am găsit pe cineva în California nu­mai că Ambasada americană nu mi-a dat viza de logodnă pe acelaşi motiv. Fă­ceam parte din blocul de Est şi nu eram eu prea convingătoare că nu fac altă căsă­torie de convenienţă. La Ambasada americană m-a dus cu maşina Michael Hart­mann, un prieten al unul alt neamţ care stătea cu noi în comun şi care, auzind isto­ria mea cu gonitul din Germania, s-a oferit el să mă ia de nevastă ca să mă ajute. Aşa am reuşit să rămân.
    Prin 1991, eu locuiam la Bremen cu Michael, mă trezesc cu un telefon de la Pă­u­niţa precum că ea se află în Germania, la Essen, şi că a vorbit şi cu Anca, şi Or­tansa să ne vedem. Ne-am întâlnit, ne-am chefuit ca de reverede. Păuniţa venise să-şi ia nişte PA pentru nu ştiu ce formaţie a ei din ţară. Căuta preţuri mai rezo­na­bile şi atâta am povestit de preţuri, atâta de chefuite eram că până la urmă Ancăi i-a venit ideea să refacem trupa Catena sub alt nume, "Big Mama and the Kids", a­vând în vedere gabaritul Păuniţei. Am şi pus-o în aplicare şi după o săptămână m-am mutat cu Păuniţa la Anca, în apartamentul ei cu 4 camere, unde mai locuiau alţi 2 nemţi. A fost o perioadă foarte mişto. Repetam zilnic, pe Ortansa o mutaserăm obligat-forţat pe bas, că nu se mai purta saxofon la rock. Anca a mai găsit o nem­ţoai­că pe chitară ritmică şi trupa suna destul de bine. Am reuşit chiar să cântăm live la un post TV, "WDR3", într-o emisiune despre Lumea a 3-a, noi intrând cu cân­tecul nostru după... Bangladesh. A ieşit foarte bine. A urmat o perioadă de stag­nare. Michael a refuzat să-mi mai plătească drumul şi şederea mea în Hannover, plus că el nu credea că vom reuşi ceva. A trebuit să mă întorc la Bremen şi să-mi găsesc o slujbă, fără să mai pot repeta cu ele. "Big Mama and the Kids" a mai dăi­nuit ceva vreme. Ceea ce ştiu eu de la Anca este că începuseră să aibă turnee. Problema era că Păuniţa, care avea peste 130 kg, nu putea să susţină un concert de 45 de minute. Îi trebuia antrenament şi vocal, şi fizic, iar ea nu era în stare de a­şa ceva.