• Anca Vijan - chitara - vocal
• Adriana Iliescu - bas
• Mariana Alexandru - chitara
• Lidia Creangă - tobe

    Am cântat 6 piese, 3 compuse de Anca şi trei din repertoriul international. Reu­şi­serăm să trecem examenul de debut cu fruntea sus, mai ales că din tavan atârna un microfon care avea firul cam scurt, iar Anca trebuia să se înalţe pe vârfuri ca să ajungă la el. Atât mai ţin minte. Cred că am avut şi succes.
    Anca (e-mail): Bine-nţeles că am avut succes... şi încă mare de tot. Eram o gaşcă de fete una mai ţăcănită decât cealaltă şi pline de energie... Publicul a re­a­cţi­onat ca atare: a aplaudat cu frenezie, cerând chiar şi un bis pe care nu aveam de unde să-l dăm. În schimb, după concert, de bucurie ne-am dus „să ne îmbătăm"... cu Cola. Mare zi!
    Lidia (e-mail): Chiar că a fost mare! Şi a mai fost una... ziua cu „Banchetul"... Am cântat la aniversarea celor 10 ani de la înfiinţarea întreprinderii ICSIM. Oamenii au fost supermulţumiţi, muzical ne-am înţeles perfect, iar mie nu-mi mai tremurau picioarele. Finalul a fost ca-n filme... Mesele puse cap la cap pe post de scenă e­rau şubrede, cântam tare, toate butoanele de la staţie erau la dreapta, adică la „11", eu băteam tare, mesele au început să vibreze, stativele, microfoanele şi ci­ne­lele zburau, iar Anca se scăpase pe ea de atâta râs! Succes deplin.
    Începusem şcoala şi, repetând anul, intrasem într-o clasă unde se chiulea în ma­să, în frunte cu Mădălin Voicu. Chiuleam şi eu pe rupte, alergam la şcoala Ancăi, direct la ea în bancă… Când profesorii mă observau că nu fac parte din acea şcoa­lă, ne dădeau afară pe amândouă… De-abia aşteptam lucrul ăsta, ca să mergem să facem figuraţie la film pe 50 de lei. Anca vazuse anunţul în ziar şi găsise că era o idee bună de a face bani ca să cumpărăm scule. "Tobele" le moştenisem de la Jacky (prima ei tobară), pedală şi două capace de fus, cratiţe şi valiza cu rol de to­bă mare, linguri de lemn pe post de beţe, mileurile croşetate de bunica. Apoi a în­ceput vacarmul din blocul "Eva", etajul 8. Repetiţiile le făceam dimineaţa, când ma­ma Ancăi, Simeria, sau Simi, cum i se spunea, era la serviciu. Foloseam acelaşi sistem cu mileurile croşetate de bunica Ancăi peste cratiţe ca să mai atenuăm zgo­motul, dar n-a folosit la nimic…Într-o zi când se-ntorcea de la serviciu, vecinii au asaltat-o direct de pe scări şi i-au povestit scan­dalul. A intrat în casă val-vârtej, iar eu în dulap… Am stat cam o oră aşteptând să-şi facă de lucru prin bucătărie ca să prind momentul s-o şterg. Adriana şi Mariana plecaseră fără probleme, ele nu erau aşa de zgomotoase cu chitarele reci, dar eu?
    Cam tot pe-atunci au început scandalurile şi discuţiile în contradictoriu cu părinţii mei… Aflaseră de la şcoală de chiulurile mele. Când le-am spus unde chiuleam şi ce treabă aveam eu cu tobele, declaraţia de război a fost definitivă… Telefoanele zbâr­nâiau la Anca acasă şi invers, discuţiile rezumându-se la care dintre noi două dis­trugea viitorul celeilalte. Puţin ne-a păsat… Repetiţiile au continuat până când Ma­riana Alexandru pleacă definitiv din trupă. N-am ştiut niciodată din ce motive. Eu mă cam dezumflasem, dar Anca, deloc: „Hai, Lidio, să căutăm, că iese, nu se poa­te să nu iasă, îţi spun eu că iese!" Şi iar m-a cărat după ea pe străzi ca să găsim o fată care să aibă măcar cele mai elementare noţiuni de chitară. Hoinăream toată zi­ua şi ea mă încuraja: „Lasă, că dacă o găsim o învăţ eu, principalul e să fie ritmică şi să aibă ureche muzicală". M-am lăsat pe mâna ei, ştia ea ce ştia. Doamne, câtă încredere aveam în fata asta. N-a durat mult şi iat-o pe Carmen Cula, proaspăt agă­ţa­tă la blocul "Gioconda" din Calea Victoriei.
    Anca (e-mail): Carmen era o persoană minionă, cu o faţă foarte clasică, de par­că ar fi fost pictată. Îmi venea să-i spun „Mona-Lisa". Ochii mari, deschişi la cu­loare, un nas drept şi o gură ca o inimioară, părul buclat până la umeri, toate astea îi dădeau alura de puştoaică zburdalnică. Ceea ce-mi plăcea la ea era că avea mul­tă fantezie. Nu numai că picta bine, dar se pare că picturile pe care le făcea o in­spirau să compună nişte piese naive dar pline de sentiment.