11
să cântăm acolo, dar a fost o... nenorocire. Sunetul a fost prost iar publicul, ne­în­țe­legând nimic, a început să arunce cu cutii de conserve goale pe scenă. Niște băieți mai glumeți se urcaseră pe scenă și începuseră să bată în tobe și cinele cu crengi rupte din copaci, închideau și stingeau stația de bas și asta în timp ce noi făceam eforturi disperate să auzim ce cântăm. Sala nu era antifonată (că nici nu se știa ce-i aia pe atunci) și ne venea sunetul înapoi. Anca era distrusă, i se părea că lumea se sfârșise aici, că toți or să râdă de-acum înainte de noi și fără trupă viața ei nu mai avea nici un sens. Ca ultim gest hotărâse să se arunce pe fereastră de la ea de acasă. Noroc de Cătălin, prietenul ei, care a fost lângă ea și a lămurit-o că nu merită și să continue cu formația. Și totuși, cuiva tot i-a plăcut… Era un italian, Pi­no. Vorbea bine românește; părinții lui faceau parte din nu știu ce partid comunist din Milano și ceruseră azil politic la noi. Pino era basist și avea și el trupa lui. Urma să cânte în Club „Zeppelin" pe 29. Ne-a invitat să cântăm pe sculele lui. Avea stație de 2000 W, ceea ce era o minune pentru noi. Numai că după eșecul de la Ateneul Tineretului, Anca renunțase definitiv la grup vocal, cu riscul să rămânem în trei. Bi­neînțeles că pe 29 ne-am dus să cântăm la Club „Zeppelin", dar n-am mai apucat. "Mi­nunea" de stație a lui Pino s-a încins așa de tare încât s-a ars, a ieșit fum și a ve­nit pompierul sălii. N-a mai cântat nimeni în seara aceea.
    Între 10 și 17 mai '71 s-a organizat, de către Facultatea de Arhitectură, „Al 2-lea festival de muzică pop". Noi nu am cântat, că încă nu sunam ca lumea, dar am fost ca spectatoare, dornice să vedem cât mai multe trupe. Am fost încântate de "Sfinx", "Roșu și negru" cu Ovidiu Lipan (Țăndărică), "Metronom" cu opera lor pop "Si­nestezie", "Olimpic" cu suita de preludii după cântece bisericești. Țăndărică lu­ase premiul întâi… Băgase sala în "flăcări" cu solourile lui de tobe. Apoi Dan Andrei Aldea, premiul pentru originalitate; "Metronom", premiul întâi pentru opera pop. Dar eu îl căutam pe Țăndărică. Doream să-mi arate cum să fac break-uri combinate pe mai multe tumuri. A fost greu să dau de el… era asaltat de fete din cu totul alte „mo­tive" decât cele instrumentale… Dar am reușit și mi-a spus să-l caut la Club "Ze­ppelin", unde repetă. L-am căutat și a fost neașteptat de binevoitor. Am învățat multe de la băiatul ăsta care mă surprindea cât de spontan și talentat era. Pe "Sfinx" i-am cunoscut personal într-o altă conjunctură, în 22 mai, la filmările pentru "Echinocțiu", unde eu și Anca făceam figurație. Ne-am împrietenit rapid și pe 25 ale aceleiași luni am cântat pe sculele lor la Student Club. Mare bucurie pentru noi să cântăm pe o astfel de aparatură. Altă viață!
    Cântări mai importante n-au fost în formula de 3. De fapt nici n-au mai fost. Venise vara și odată cu ea și bacurile noastre. Carmen se pregătea și pentru Fa­cultatea de Arte Plastice. Anca făcuse și ea un an pregătitor pentru Arhitectură dar se speriase de matematică și se hotărâse să dea la Design, mai mult așa, că... spu­seseră părinții. Au fost 6 locuri iar ea a căzut prima sub linie, a intrat pe al 7-lea... Nu i-a părut rău, că nu-i ardea ei de așa ceva. Eu trebuia să dau bacul la li­teratura română, limba franceză, filozofie și socialismul științific, pian și teoria mu­zicii. La pian și teoria muzicii nu aveam probleme, la limba franceză mă des­cur­cam, iar filozofia și socialismul științific s-au rezolvat de la sine deoarece îm­pru­mutasem limbajul de lemn al tuturor membrilor de partid din țară, care vorbeau mult fără să spună nimic. La literatura română știam cel mai bine un singur scriitor, Ion Creangă, și mi-am ținut pumnii să-mi cadă la bilețel acest scriitor. Și mi-a căzut. Am luat bacul și m-am înscris la concurs la Conservatorul "Ciprian Porumbescu". Tare aș fi vrut să nu fac pasul ăsta… Însuși cuvântul "conservator" mă îngrozea. Nu avea nici o legătură cu noile curente ce apăruseră în toată lumea: rock, pop, soul și nici nu știam cum aveam să-mi împart timpul între cursuri și repetițiile cu formația. Dar, ca să evit discuțiile în contradictoriu cu ai mei, am devenit studentă. Altcineva s-ar fi bucurat în locul meu, dar mie-mi venea să plâng la gândul că urma să învăț încă 4 ani într-o școală care iar n-avea legătură cu rock-ul.
    Studentă fiind, ai mei au răsuflat ușurați, n-au mai comentat repetițiile cu formația și nici prietenia mea cu Anca, de care eram nedespărțită, chiar și la chefurile la ca­re mergeam. În timp ce alte fete dansau și se îndrăgosteau, noi stăteam cu ure­chi­le pâlnie în difuzorul magnetofonului încercând să deslușim modalitățile de inter­pre­