am ieşit de la secţie… atunci mi-am pierdut eu buletinul în club şi de frica unui alt con­trol renunţasem să mai mergem."
    Anca (e-mail): Cum s-a terminat plecarea aia la mare? Cred că rămăseserăm fără bani… Am plecat cu autostopul?
    Lidia (e-mail): S-a terminat foarte repede… Am mai stat doar vreo câteva zile la mare. Bani nu mai aveam nici de "naş" şi ne-am întors cu autostopul. Pe drum iar ne-a oprit miliţia să ne întrebe ce căutăm în camion, dar am scăpat mai uşor de da­ta aceasta, chiar şi cu mine fără buletin, că era un august torid şi miliţianul plictisit. Ajunse acasă eu m-am dus la secţie să anunţ pierderea buletinului. M-au chemat pes­te trei zile să-mi dea altul. Numai că peste trei zile eu eram la tine şi nu ştiu ce puneam la cale. Cert e că uitasem definitiv de buletin. Când mi-am adus aminte de el era spre ora patru după-amiază. Am rupt-o la fugă spre autobuz să ajung la Sec­ţia 14 de Miliţie. Tot drumul m-am gândit la formaţia noastră… Am coborât în faţa sec­ţiei, am traversat în grabă şi, cu gândul la formaţie,… m-a călcat maşina. De fapt m-a lovit aşa de rău că n-am mai ştiut nimic până a doua zi, când m-am trezit la spital. Mă durea capul rău şi mă întrebam "oare pentru cine venisem eu acolo in vizită, cine era bolnav". Mi-a venit să vomit. Am vrut să mă duc la WC şi... mi-am dat seama că eram în pat şi că eu eram… pacienta. Am vrut să mă mişc şi m-au durut groaznic toate oasele. Atunci am realizat ce-i cu mine, întrebându-mă dacă nu cumva am avut vreun accident. Până să ajung eu la WC am căzut şi am vomat pe hol. O infirmieră „m-a adunat" de pe jos. De la ea am aflat că aveam şi capul spart, pentru că se apucase să-mi schimbe bandajul. În spital nu m-au ţinut decât 3 zile, pentru analize. Lovitura de la cap nu era gravă, oasele erau numai zdruncinate, iar analizele au ieşit bune. Nici un pericol ca în urma accidentului să plec "nebună" din spital. A venit tata şi m-a luat. Cum am ajuns acasă ţi-am dat telefon şi ne-am văzut imediat. Erai foarte optimistă în privinţa mea, aşa cum ai fost toată viaţa şi în toate privinţele. Eu îi dădeam zor că vai capul!, că vai, rămân cu sechele, iar tu ziceai: "Lasă, Lidio! Ai capul mare şi rezistent… N-ai cum să rămâi tu nebună că asta-i starea ta naturală!" Începusem iar repetiţiile... Eu mă chinuiam cu piciorul stâng unde aveam fisură coxofemurală, dar nu mă lăsam! Am mai dat chiar şi câ­te­va concerte, tot aşa, şchiopătând.
    Şi uite-aşa a venit şi toamna, eu am început să merg la Consevator şi să mă plic­tisesc îngrozitor la cursuri. Nu ştiu cum era sistemul acela de învăţământ, dar ni se predau aceleaşi lucruri pe care deja le mai învăţasem o dată în şcoală. Ca să pot avea mai mult timp liber pentru formaţie am cerut să fiu "utecistă" (în şcoală mi se refuzase din cauza comportamentului in­adecvat), ba am cerut chiar să reprezint anul 1 în BOB (biroul organizaţiei de bază). Ca reprezentantă UTC a anului 1 pu­team să plec de la cursuri, chipurile pentru a rezolva problemele uteciştilor şi a stu­dia hotărârile ce se luau în congresele naţionale UTC. Problemele uteciştilor erau in­existente, congresele UTC erau cu duiumul, iar hotărârile cu pricina le învăţasem pe dinafară, ele fiind aceleaşi ca pe vremea când eram în şcoală. Totul era o mare mas­caradă care mie-mi folosea pentru a dispărea de la şcoală şi a apărea la re­petiţiile cu trupa, unde într-adevăr aveam probleme importante de rezolvat, mai ales că eu nu mai puteam face faţă cu tobele prăpădite pe care le aveam. Pielea de porc nu mai rezista la loviturile mele şi am înlocuit-o cu pungi de plastic întinse pe cerc, dar nici alea nu rezistau. Îmi "mâncam" timp şi nervi lipind şi înlocuind feţe de tobe. Şi iar a intervenit problema banilor, pe care eu nu-i aveam, ca de obicei, iar bursa mea lunară de 300 de lei de la Conservator nu-mi ajungea. Nu mai ştiu cum s-a în­tâmplat, dar tu ai cunoscut-o chiar în perioada aceea pe Mihalea Surulescu (Mela), care avea o trupă de fete, "Madix", şi cânta seară de seară la "Restaurantul Uni­ver­sităţii". Te-a luat în trupă să cânţi vocal? Ţin minte că şi eu am cântat cu ea în re­sta­urant, dar cu pianul. Cum a fost?
    Anca (e-mail): Pe Mihaela Surulescu, sau Mela, am cunoscut-o la Student Club din câte mi-aduc eu aminte. Cânta la chitară în formaţia ei de fete, "Madix", şi avea nevoie de basistă ca să înceapă programul la "Restaurantul Universităţii". M-am oferit eu să cânt pe bas ca să fac rost de bani să-ţi cumpăr ţie tobe. După câtva