să ţinem singure un spectacol întreg. Mie mi-a fost rău, n-am mai putut să bat... Voi aţi anunţat în sală să vină un tobar să vă ajute, a apărut unul, Sile, de-l ştia tot o­raşul de cel mai tare.
    Anca (e-mail): OK... lasă-mă să mă gândesc. Stai să dau banda amintirilor îna­poi... OK! Ne aflăm în anul 1973 şi cu Emilia în trupă. Cu toată frica ce-o avea de bas, mă impresionase dorinţa ei de a cânta cu noi, aşa că, pune-te Anco şi arată-i Emiliei bas! De altfel, nici n-aveam încotro... În două săptămâni trebuia să dăm un concert la Sala Palatului. Cum să pierdem ocazia?! Nu erau multe piese de pregătit pentru concertul respectiv, numai 6, dar 6 piese mi se păreau enorm pentru cineva care începea de la zero. Cântam piese de-ale noastre şi câteva din repertoriul in­ter­naţional. Mi-aduc aminte că pe una dintre ele, "Hit the Road Jack", atâta o schim­ba­sem de ajunsese aproape compoziţie proprie. Deviza era: Noi suntem mai cu moţ, hai că le arătăm noi cum se cântă piesa! Na, ce să mai zic, puştoaice tu­pe­iste şi pline de avânt... De parcă săracul Ray Charles (compozitorul) ar fi fost bătut în cap!
    Se apropia ziua cea mare. Repetam ca ţăcănitele în fiecare zi, ba numai cu Emi­lia, ba cu toata formaţia. E­mi­lia învăţa repede. Cu câteva zile înaintea concertului mi-a zis: "Anca, eu cred că ştiu piesele pe dinafară!" Mi-am luat o piatră de pe ini­mă şi mi-am zis: "Dacă ei nu îi mai e frica, de ce să-mi fie mie?" Mi-am zis eu, dar... tot făcusem pe mine de emoţie cu câteva minute înainte de începerea con­certului! Tu cu Ortansa m-aţi încurajat: "Hai măi, că n-o să se încurce... Şi dacă o fi să se încurce, o dăm noi cumva cotita ca să ieşim la iveală". Ortansa îmi pro­mi­sese că în caz de forţă majoră face solo de flaut, iar Păuniţa ma sfătuia, de pe un fo­toliu potrivit mărimii ei, să nu-mi fac probleme că: "Nu se poate să nu avem suc­ces!" Bun, ne-am dus pe scenă, a mers totul neaşteptat de bine... Noi avântate, publicul extaziat, bisate de nici nu mai ştiam ce să cântăm (că nu pregătiserăm decât cele 6 cântece cu Emilia)! Numai că la sfârşitul concertului, în loc sa fim aplaudate şi de către tovarăşii de sus, ei ne-au spus să nu mai cântam aşa de en­tuziasmate că încingem prea tare publicul şi că din cauza noastră s-au stricat sca­unele de catifea roşie ale sălii, pe care s-a ţopăit într-o mare veselie. Bine mă­car că nu ne-au pus sa le plătim!
    Lidia (e-mail): Da măi, aşa a fost "Gala Săptămâna a formaţiilor vocal-in­stru­men­tale"! Au cântat şi venusistele pe lângă "Metronom", "FFN", "Sfinx" şi "Mondi­al", care a luat premiul revistei "Săptămâna". Acum mi-aduc aminte ce bucurie a fost! Acolo i-am cunoscut personal pe "Phoenix", care au încheiat gala. Acolo ne-am împrietenit cu "FFN", cu Silviu Olaru, basistul, şi cu Cristi Madolciu, vocalistul. Ei v-au propus, ţie şi Păuniţei, să puneţi de o "cooperativă" pentru următoarele con­cer­te, adică să susţineţi vocal "FFN". Voi aţi acceptat imediat şi aţi şi apărut în "Săp­tă­mâna". După aceea a venit concertul de la Urziceni, organizat de nea Fane, im­presarul Teatrului Muzical din Ploieşti. Concertul ăla a fost un coşmar pentru mine... Aventura mea la mare cu Dan Cicorschi mă costase scump... Venisem îna­poi cu "moştenitor" sau "moştenitori", că încă nu ştiam că sunt doi! Asta aflasem mai târziu... Trebuia să scap de ei într-un fel, că nu-mi ardea mie de copii. Dan m-a ajutat cu leacuri băbeşti, că pe vremea aia era penal un avort... Se pornise calvarul şi trebuia să plecăm la Urziceni... Tu erai cu ţuica fiartă după mine, că cică să mă ţii ameţită ca să nu simt durerea. Ştiu că de-abia m-am târât pe scenă... Eram "fă­cută" bine. N-am putut să ţin concertul că mă luase cu leşin şi am plecat pe neaş­teptate de la tobe. Emilia ţine foarte bine minte că s-a întâmplat pe 10 noiembrie, că era ziua ei de naştere.
    Anca (e-mail): Drumul spre Urziceni a fost un fel de film de groază. Păcat că n-aveam pe atunci cameră video că am fi câştigat cu siguranţă vreun premiu pentru filmul "Avort în autobuz". Ajunseserăm în Urziceni, începuserăm să ne facem pro­bleme dacă vom putea ţine concertul. Ţie îţi era din ce în ce mai rău. După câte mi-aduc eu aminte, tu ziceai că vei putea bate la tobe, dar mie nu prea-mi venea să cred că vei rezista. Am instalat instrumentele, ne-am luat inima-n dinţi şi am în­ce­put să cântăm. Mare bucurie, mare! Publicul încântat, noi încinse rău... Ţopăiam ca nişte căprioare, de parcă ne făcuse cineva clismă cu mujdei de usturoi! Nu mai ţin