Emilia (e-mail): Îţi mai aduci aminte de cântarea de la Suceava? Am găsit notiţele. Sâmbătă, 16 martie. Dimineaţa, am fost la televiziune de unde am plecat într-o deplasare la Suceava. Este vorba de emisiunea REVISTA LITERAR ARTIS­TICĂ TV, cu Viorel Grecu redactor şi cu unul Dinu Săraru şef de producţie, care cam face valuri. (Săraru era pe atunci şef de producţie, adică se ocupa cu cazarea, sala, tot ce trebuie pentru emisiune. Avea doar liceul. Ulterior a făcut Ziaristica la Ştefan Gheorghiu.) Drumul a fost mişto, un autocar ultramodern, nu ca autobuzul cu care mergeam cu nea Fane şi Teatrul din Ploiesti!... Am oprit la Bacău ca să mân­căm, la Decebal, frumosul urbei, unde se strângeau protipendada, bişnitarii, artiştii, iar programul de restaurant era susţinut de nişte cântăreţi de muzică popu­lară, o pereche Marin şi Doina Cornea. Pentru noi, cam nasol cu banii. Nea Fane ne dădea un avans şi o duceam şi noi bine în turnee, dar televiziunea plătea după deplasare. Dintre cei din autocar: Liviu Oprescu, Viorel Grecu, Dinu Săraru, Cor­ne­lia Rădulescu de la Teleenciclopedia. Am ajuns la Suceava - cetatea de scaun a Moldovei... chestii! Trebuie să recunosc că e un oraş cochet şi stăteam la cel mai mare hotel local, "Arcaşul". Ca de obicei sunt repartizată cu Ortansa. De ce nu mă miră chestia asta?
    Duminică, 17 martie. Am plecat să vedem mănăstirile, Arbore, cu un mic cimitir lângă biserică, Muzeul "Toader Hrib", Putna. Arbore şi Putna sunt mănăstiri de călugări. Stau tot timpul şi se roagă fără o muzică, fără o ţigăruşcă. De oprit ne-am oprit la Putna, unde am fost primiţi în afara mănăstirii cu temenele şi mese întinse. Tot drumul am stat cu Marin Sorescu. Mi-a spus poezii. Încet, sensibil, stângaci chiar. Poate trist... M-am străduit să nu par o gâsculiţă. Poate chiar nu sunt. Ori­cum, e greu să ai 21 de ani şi să întâlneşti un astfel de om. M-a întrebat ce adresă am şi mi-a trimis vederi din toate locurile unde am oprit, să le primesc când ajung acasă. A scris sau a descris locurile ce le vedeam ca şi cum eu nu eram de faţă şi le-a semnat simplu, Marin. După-amiază am avut repetiţie, iar seara am fost la ba­rul de noapte al hotelului unde, după cum avem obiceiul, ne-am pus pe sculele tru­pei ce cânta acolo şi-am tras o cântare!... Nu pot să spun ce s-a încălzit at­mos­fera, ce-au mai lălăit şi aplaudat trupa televiziunii. Nu mai erau aşa împăiaţi.
    18 martie. Zi de repetiţie în cameră, seara spectacol. De fapt un fel de şeză­toa­re. Toţi interpreţii pe scaune pe scenă, se ridicau, cântau sau ziceau ce-aveau de zis şi se întorceau la loc pe scaun. Ne-am bucurat să o întâlnim pe Sofia Vico­veanca, o femeie deosebită, o ţărancă frumoasă şi la suflet, şi la chip. Spectacolul a ieşit groaznic. Rău de tot! Sonorizarea a fost în car şi nu s-a auzit aproape nimic în sală. Doar că nu ne-au fluierat! Ţipau că nu se auzea. Noi am cântat ca dracu'... e nasol să nu-ţi răspundă sala. Ce mai! am ieşit plângând din scenă. Ne-a încurajat Traian Stănescu. Mi-era cam antipatic înainte. Îl văzusem în roluri istorice sau per­sonaje de-alea pozitive şi mi se părea scorţos. Când am ieşit din scenă am plâns de mi s-au înroşit ochii, mi-era o ruşine de nu ştiam unde să mă ascund. Noi tre­buia să fim punctul forte şi ieşise aiurea. Ne era ruşine şi de cei din scenă, şi de cei din culise. Traian Stănescu, calm şi deosebit de drăguţ, ne-a încurajat, a zis că pe post o să fie bine, el avea experienţă. Nouă ne era ruşine de cei din sală. Până la urmă, de comun acord cu cei din televiziune, am mai cântat o dată pentru public şi toată lumea a fost mulţumită. Seara am fost la barul hotelului şi iar am cântat. Scăpaserăm cu toţii de stres, ieşise bine pentru toţi, am tras o cântare pe cinste, am băut, am dansat cu toţii de nu ne mai lăsau să plecăm. Super!
    19 martie. Am plecat spre Bucureşti. Am făcut câteva popasuri ca să mâncăm şi ca de obicei ne-a ajutat Liviu cu banii. Dacă n-ar fi fost el ne-am fi descurcat greu. Liviu a fost pentru noi o companie foarte plăcută, specială. A fost coleg de an cu Păunescu, dar deosebire mare de furtunosul Păunescu. Liviu a fost plecat în Ita­lia, ne-a povestit despre Roma, despre arta italiană, muzee, oameni... Liviu, cu o­che­larii săi de baga, cu vocea lui liniştită, cu cuvintele lui alese şi mai ales cu ca­valerismul lui neobişnuit era ca o lumină în balamucul ăsta general. Te opreşti din fugă, îl vezi, îl asculţi şi descoperi că lumea poate fi şi altceva. La 6 seara am ajuns în Bucureşti. Am dus sculele în Student Club şi m-a dus Florică (bateristul FFN) acasă cu maşina că eram moartă de obosită.
    Uite, acum că am citit chestiile astea, mi-amintesc şi alte lucruri. De pildă, în tur­neu a fost şi Silviu Olaru, de la FFN, pe al cărui bas Fender am şi cântat, eu a­vând doar un jaf de bas, o staţie făcută de Filip Merca - copie Marshall - şi nişte boxe amărâte, aşa că de câte ori era o cântare serioasă împrumutam Fenderul lui Silviu.