4
    Am găsit o chitaristă grecoaică, Jenny Iliopulos, care știa deja să cânte acorduri (așa era moda pe-atunci, cu mai mulți chitariști in trupă). Îmi fugeau ochii în stânga și-n dreapta, doar, doar voi zări vreo gagică cu vreun instrument în brațe. Am fost la ștrand și, tot uitându-mă, am descoperit o fată care cânta la chitară sub un pom și am întrebat-o dacă vrea să cânte la bas în formația mea. Mi-a răspuns că da, și uite-așa am avut și basistă. O chema Adriana Iliescu și era foarte talentată și dră­guță. Poate puțin prea liniștită. La școală, am găsit o solistă vocală care a vrut să in­tre în formație. O chema Doina. Și eu aș fi putut să cânt vocal (cântasem deja la "Excentric") dar vroiam să mă concentrez la chitară și m-am bucurat când am gă­sit-o pe Doina.
    Am început repetițiile în camera mea, etaj 8, bloc "Eva" (București). Eu și Jenny aveam chitări (da, corect e chitare, dar câtă lume zice așa?) "reci". Adriana n-avea bas, avea tot o chitară "rece" și cânta pe chitară ceea ce ar fi trebuit să cânte pe bas. "Trăgeam" toate cu vocea iar pentru Jacky construisem niște tobe astfel: scui­pătoarea de la un teatru în loc de fus, toba mare era o valiză, cumpărasem o pedală de tobă mare și un cinel prăpădit cu 10 lei, pe care-l înfipsesem într-o coadă de mătură înfiptă și ea, la rândul ei, într-un stativ de pom de Crăciun. Toba mică și tum-tum-urile erau oale și cratițe de diferite mărimi, iar ca să nu deranjăm vecinii le acoperisem cu mileuri croșetate de bunica. Bețele erau niște linguri de lemn. La fie­care repetiție punea fiecare câte 3 lei de căciulă pentru fondurile formației. Așa am putut, cu timpul, să cumpărăm diferite scule care ne lipseau. Am repetat așa vreo juma' de an, după care a trebuit s-o înlocuim pe Jacky din cauză că era aritmică. Am găsit o nouă toboșară, pe care o chema tot Anca, și era foarte "lungă" dar avea, cât de cât, ritm. Doina, solista vocală, a părăsit formația și a trebuit să cânt eu vocal. Mergea deja mai bine, învățasem acordurile și începusem, timid, cu mici părți melodice - solo. Aveam chiar și o compoziție, se numea "Bucle", și hotărâsem să dau același nume formației. Am pictat pe un capac de bere călcat de tramvai un fond roz, am scris pe el cu verde "Bucle" și i-am lipit și o buclă blondă. Eram mân­dră că făcusem insigna formației.
    Până acum se petrecuse totul numai în casă. Căutam o pianistă. Nelu Diblă, o cu­noștință de-a mea, basist și elev la Liceul de muzică din București, m-a sfătuit să caut o pianistă la școală la el, deoarece acolo erau multe fete care cântau la pian. L-am rugat să mă ajute și i-am spus că vreau o tipă "haioasă" și "țăcănită". Mi-a răspuns că nu prea sunt fete așa cum vreau eu, în afară de una singură… dar aia e prea de tot… "A sărit pe geam - mi-a spus el - când am avut inspecție". „E­xact așa ceva vreau, am răspuns, fă-mi rost de numărul ei de telefon". Pe atunci nu știam că fata aceea o să devină cea mai bună prietenă a mea… și că această prie­te­nie va dura până în ziua de azi, deși s-au scurs 36 de ani, și mai continuă!
    Lidia (e-mail): Era spre sfârșitul anului școlar 1969... Tocmai rămăsesem cori­gentă la chimie și română când colegul meu de bancă și de "chiul", Nelu Diblă, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu pianistă într-o trupă rock de fete, la o tipă, Anca Vijan, care era chitaristă și căuta așa ceva. De rock nu prea aveam habar. Eram pe-a „un­șpea" la Liceul de muzică "G. Enescu" Secția pian, nu fusesem încă la nici un chef și bântuiam doar pe la concertele simfonice de la Sala Radiodifuziunii dar nu pentru că muzica simfonică ar fi fost pasiunea mea ci pentru că mă întâlneam cu colegii de clasă și stăteam la șuetă. Lui Nelu Diblă i-am spus că vreau, dar asta mai mult ca să fug de la școală, pentru că nu aveam chemare pentru pianul clasic și nici pen­tru educația de tip comunist pe care trebuia "s-o-nghit". I-am cerut telefonul Ancăi, am sunat-o două săptămâni fără s-o gă­sesc, după care a venit vacanța de vară și m-am hotărât brusc să mă duc direct la ea acasă, la blocul "Eva". M-am gă­tit hippy, pantofi roșii, ciorapi de plasă tăiați trei sferturi, cu floricele colorate de ny­lon lipiți pe ei, fustă verde și bluza albastră de la uniforma școlară.
    Am sunat și mi-a deschis o tipă… Am simțit că e Anca și ea a știut că sunt eu, altfel nu ne-am fi luat în brațe de parcă ne cunoșteam de când lumea. Țin mine că scrisesem în jurnalul meu despre Anca astfel: "Fata asta nu este frumoasă, dar are un fel de a fi, un fel de „vino-ncoa", încât îți vine să lași totul baltă și să mergi cu