am pus mâna mai cu putere pe beţe şi am început s-o altoiesc peste fund. Ortansa urla şi mai tare, dar nu se lăsa luată de jos. Anca a început s-o muşte de cap ca să se ridice. (Ce i-o fi venit s-o muşte taman de cap, habar n-am!) La un moment dat pe uşă intră... Doina, o ilustră necunoscută, prietenă a Ortansei, chipurile, care a început şi aia să zbiere: "Cum îndrăzniţi s-o bateţi pe buna mea prietenă?" Eu parcă atât am aşteptat... Am zis: "Da' tu ce te bagi fa? Tu cine eşti? Aici avem şe­dinţă de formaţie, ieşi în morţii mă-ti afară!" şi am aruncat cu un pahar după ea. Ea s-a ferit şi a aruncat şi ea cu alt pahar după mine... M-am ferit şi eu, a început şi An­ca. Ortansa continua să urle şi totul era ca în "Cu mâinile curate" al lui Sergiu Nicolaescu. M-am repezit în gâtul ei şi i-am tras o directă de stânga de am izbit-o cu capul de perete. M-am speriat de ce forţă am putut să am! Cred că îi spărsesem arcada, îi curgea sânge... O atinsesem cu inelul de pe deget pe care-l purtam ca să fiu ca Ringo Starr. M-am liniştit brusc când am văzut sângele şi ochiul vânăt... Eu nu suport să văd sânge, plus că mă durea şi mâna. Degetul mare se umflase cât un cartof; n-am ştiut să ţin pumnul şi mi l-am dat peste cap. Nu prea sunt bă­tăuşă de felul meu. Au venit de la recepţie să vadă ce se întâmplă de se auzeau numai pahare sparte de pereţi. Le-am răspuns de la uşă că e o şedinţă de trupă. Ne-am liniştit brusc. Ortansa îşi punea vată cu spirt la cap peste muşcături, care începuseră să se umfle. Eu am luat-o pe Doina şi am mers la policlinică. Doctorul s-a uitat cam ciudat la noi... I-am spus acelaşi lucru, că am avut şedinţă de trupă iar ea a intrat din greşeală la şedinţă. Ne-a reparat pe amândouă, ea cu leucoplast, eu cu atelă la deget. Programul nu l-am mai susţinut în seara aceea că nu mai e­ram în stare. Anca, plină de nervi, luând picături; Ortansa cu capul în vată cu spirt; eu cu mâna atârnată de gât. I-am cerut voie lui nea Mitu, că nu mai puteam con­tinua programul. Nici nu cred că a înţeles bine ce voiam... Era cleşte de beat şi m-a întrebat doar pe mine: "Dar "umflăturile" alea de pe piept cine ţi le-a făcut?" N-am mai comentat. Ne-am împăcat şi alt incident nu a mai fost.
    Pe la mijlocul lui august Anca ne-a anunţat că pleacă la Henry... A fost cel mai trist "mijloc" din viaţa mea. "Catena" urma să nu mai existe... Nu ştiu care a fost im­pactul pentru celelalte fete, mai puţin Vivi, care oricum era mai nouă în trupă, dar pentru mine parcă se coborâse cerul! Urma să-mi caut altă trupă, să merg în "Bur­să" la Teatrul Tănase, locul unde se adunau toţi muzicanţii în căutare de formaţii, sau în Cişmigiu la "Bursa Neagră", plină de ţigani. Nu ştiam dacă să continuu cu rock-ul sau să mă apuc de restaurant şi lăutărie... Trebuia să supravieţuiesc într-un fel. Anca ne promisese, mie şi Ortansei, că vom continua trupa, că o s-o scoată şi pe Ortansa din ţară. Nici ea nu ştia bine cum şi unde? În Venezuela? Mie îmi suna foarte confuz. Au trecut câteva luni bune după plecarea Ancăi. Ortansa îşi găsise să cânte cu "Roata" lui Chifiriuc. Eu, pe unde apucam, chiar şi cu lăutari. Muzi­can­ţii plecau pe ruptelea din ţară, mai ales după fuga phoenicşilor. Vorba lui Covaci: "Ro­mânul când pleacă de-acasă nu se mai poate opri". Prin vara lui '78 ne-am trezit cu telefon de la Anca... Era în Germania. Nu se mai înţelesese cu Henry şi era în di­vorţ, se mutase la... "Phoenix", care locuiau în "Bramsche", care nici măcar co­mună nu era, era un sat prăpădit mai spre vârful ţării. Zicea ea că acolo vom con­tinua trupa. Eu aşteptam aprobarea de căsătorie cu neamţul meu, iar Ortansei îi găsise ea un alt neamţ care acceptase să se însoare cu condiţia să-i plătească biletul de avion şi şederea. A plătit biata Anca, nu avea de ales!
    Ca un făcut, mie şi Ortansei ne-a ieşit aprobarea în acelaşi an, 1979, cu toate că ea depusese actele doar cu un an în urmă iar perioada de aşteptare era cam de 3 ani. Între timp eu pierdusem legătura cu Harald, nu mai ştiam nimic de el, iar apro­barea venise. De unde să-l iau ca să vină să ne căsătorim? Am rugat-o pe Anca să-l caute. Ce idioţenie! Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum... Germania e mare! Cum să-l caute şi unde, din moment ce dispăruse de la adresa pe care o ştiam în Heidelberg? Nu cunoşteam nici un prieten de-al lui sau vreo cunoştinţă comună. Eram într-o ceaţă totală. Tot Anca a căutat cu disperare printre muzicanţi nemţi, într-un fel la brodeală. A avut (sau am avut) un noroc chior să dea de unul de cânta la bas şi care locuise în Heidelberg. Îl ştia pe Harald,. îi era prieten. Aşa am aflat că e în Franţa, la Toulouse. I-a scris Anca şi a spus că vine cu condiţia să-i plătească biletul de avion. Ne-am căsătorit în 3 zile cu înţelegerea că în Germania nu voi apela niciodată la ajutorul lui. Mi-am respectat promisiunea cu sfinţenie, cu toate că am avut momente când chiar aveam nevoie de ajutorul unui autohton. Nimeni nu va şti cât e de greu într-o ţară străină decât dacă o simte pe propria lui piele.