ta de trupă. Erai talentată rău în a convinge oamenii.
    Toată vara aceea am alergat prin Bucureşti după o sală de repetiţie. Eram numai noi două, Jenny Iliopulos plecase din trupă definitiv, că nu ştiu ce examene avea de dat. Casele de cultură şi întreprinderile nu erau dotate cu instrumentele şi ampli­fi­ca­toarele de care aveam nevoie, iar noi…? Cine eram noi? Nişte fete pe care nimeni nu le lua în serios în legătură cu ceea ce vroiau să facă, o trupă rock de fete. Şi totuşi, pe ultima sută de metri am găsit o sală de repetiţii, la ICSIM (Întreprinderea de Construcţii Speciale Industriale şi Montaj), cu promisiunea să le cântăm la săr­bă­torirea celor 10 ani de la înfiinţare. Nea Ionescu ne-a adus-o pe Mariana Ale­xan­dru la chitară.
    Ne-am apucat de repetiţii în formula:

• Anca Vijan - chitară-vocal
• Adriana Iliescu - bas-vocal
• Mariana Alexandru - chitară-vocal
• Lidia Creangă - pian
• Cal de femeie - la tobe

    Toate sculele erau marca "Doina", inclusiv pianina. După ce am încropit 2-3 pie­se, compoziţii de-ale Ancăi, mi-am dat seama că nu-mi plăcea "calul" de la tobe. Învăţa greu. În cap îmi cocea o idee, cum ar fi să trec eu pe tobe? Nici n-am apucat s-o pronunţ că Anca, parcă citindu-mi gândurile, îmi spuse să renunţ la pian, de­oa­rece neamplificat şi-aşa nu se auzea, şi să trec pe tobe. Aşa am trimis definitiv "calul" afară din trupă. Realitatea e că începuse să-mi placă foarte mult acest in­stru­ment, mai ales că îl remarcasem încă de la chefurile unde mergeam de regulă cu Anca. În plină perioadă rock, muzica ce-o ascultam pe magnetofonul "Tesla" mă copleşea cu tobe, iar ceea ce auzeam nu se potrivea deloc cu ceea ce făcea "ca­lul"… Eram sigură că eu puteam să bat tobele mai bine, mai ales că mă exprimau pe mine, ceea ce simţeam şi eu. Aşa că la alt chef, în timp ce „Iron Butterfly" dă­râ­ma casa cu solo-ul de tobe de pe „Inagada da vida", eu şi Anca stăteam cu ure­chi­le în difuzor încercând să ne lămurim de break-uri şi de timpii accentuaţi şi neac­cen­tuaţi. A doua zi m-am urcat la tobe. Până să mă dumiresc eu că timpul 1 şi 3 sunt pe toba mare, iar 2 şi 4 pe toba mică, a trecut o zi. M-a desluşit tot Anca. A­vea experienţă, o învăţase deja pe fosta ei toboşară, Jacky. Stătea cu mâna pe pi­ciorul meu de pe toba mare şi mi-l împingea în tobă, ca să capăt independenţa mâinilor şi a picioarelor. Break-urile mi le arătase Nelu, un electrician de la ICSIM, care era toboşar în formaţia întreprinderii şi care ne vizita din când în când.
    "All Right Now" a fost piesa de încercare, după care nu m-am mai putut opri. Des­coperisem o altă lume. Vara aceea uitasem definitiv de corigenţe, aşa că le-am picat pe amândouă în toamnă. Chimia era o materie care mă lua prin surprindere. La română am încurcat "caii": n-am ştiut cum îl chema pe calul lui Ştefan cel Mare în piesa de teatru "Apus de soare", dar nici cum îl chema pe acelaşi cal in romanul "Fraţii Jderi"… şi nu ştiu nici acum.
    Repetam anul şi mi-a fost ruşine să-i spun Ancăi… Când a aflat mai târziu, a buf­nit-o râsul şi, ca o ironie a soartei, hotărăşte să-şi numească trupa gata făcută "Ca­tena" (în limba italiană însemnând lanţ), cuvânt găsit într-un manual de chimie la capitolul "Catene de carbon". Explicaţia? Să fim unite ca-ntr-un lanţ de carbon. Pri­mul concert din viaţa noastră a fost la... gunoieri, adică la Întreprinderea de salu­bri­tate. Celor de la ICSIM le-a plăcut ce făceam şi ne propuseseră să cântăm la a­ceastă întreprindere pentru nu ştiu ce aniversare a lor. Noi am primit cu bucurie pro­punerea, mai ales că „Salubritatea" închiriase sala Teatrului "Constantin Tănase" pentru acest eveniment. Eram mândre că debutul formaţiei „Catena" se făcea pe o scenă adevărată. După câteva momente comice şi cântăreţi consacraţi am apărut şi noi. Aveam emoţii din cap până-n picioare. Mie, cel putin, îmi tremura piciorul de pe pedala de la toba mare de nu puteam să-l stăpânesc nici măcar cu mâinile, că tre­murau şi ele. Formula în care cântam era: