la Litere, Arhitectură, IPGG şi avuseserăm succes. Eu eram înnebunită după tobe şi voiam să fac baterie de performanţă... Eram convinsă! Cu pianul nu făceam nici o treabă şi vroiam să-mi trăiesc viaţa! Asta era muzica mea! Cú pianul nu puteam să-mi consum energia... Toţi studenţii mă salutau acum ca bateristă, nu ca pianistă! Dar mai aveam multe de învăţat… de fapt aveam TOT de învăţat, pentru că băteam după ureche! Şi apoi mă simţeam bine pe scenă cu Anca şi Carmen, două trăznite care mult s-au căutat până s-au găsit… La Drept a ieşit aşa de nasol că m-am mi­rat cum de nu ne-am prăbuşit toate trei, fiecare sub instrumentul ei! Am plecat de-acolo repede, ca să nu ne mai vadă cât de "formaţia lu' peşte" eram. Anca era ne­norocită! Eu am vrut să mergem la "Universitas" că acolo cânta Arpy (Arpad Dezso, prietenul meu), dar Ancăi nu-i ardea de aşa ceva. Dan Mitrea, prietenul Ancăi, era cam nepăsător… Se urca în toţi pomii (ca de obicei) şi fluiera fals (săracul, nu avea "u­reche" deloc şi nici doi dinţi în faţă!). Ne-am aşezat pe scări, în spatele "Uni­ver­sitas"-ului. Dan a început să se urce pe nişte magazii, iar Anca fierbea ca un cazan şi-l înjura de mama focului. Dan zâmbea nevinovat şi nu înţelegea nimic. "Haideţi pe scara de incendiu până sus!!" - a zis Anca, aşa, ca să-şi înece necazul Am înce­put să urcăm… Tipii din incinta facultăţii ne priveau uimiţi, întrebându-ne:
    "- Unde vă duceţi?"
    "- Sus!" - spuse Anca, mirată de întrebare.
    "- De ce?" - au întrebat ei.
    "- Pariu"! - spuse Anca.
    Directoarea Lazăr când ne-a văzut s-a înverzit şi a chemat miliţia. Noi am ajuns cu bine până sus, dar după 5 minute au apărut studenţii şi ne-au somat să co­bo­râm. Dan îşi găsise nişte cunoştinţe printre cei de la organizaţia de partid şi datorită lor ne-am ascuns într-o cămăruţă pe care scria "Administraţie". Miliţia tot ne-a găsit şi degeaba le-a explicat Anca de pariul nostru că un miliţian tânăr şi mare cât un du­lap ne-a dus la secţie. Acolo alţi trei miliţieni, la fel de mari, ne-au luat la întrebări şi când au văzut că eu, Anca şi Carmen nu figuram pe lista cu "paraşute", iar Dan n-avea cazier, ne-au dat drumul. Când am ajuns la blocul Ancăi, mama ei era deja în stradă, disperată că miliţia i-a luat fata.
    Ne mutaserăm deja din toamna anului 1970 cu toate instrumentele la Student Club. Fiecare primise ceva bani de la părinţi ca să-şi cumpere o chitară electrică, de la magazinul "Muzica", iar Anca o convinsese pe maică-sa să-i cumpere şi un am­plificator „Doina" de 15 waţi. Eu nu aveam tobe iar părinţilor mei nici prin cap nu le trecea să dea bani pe aşa ceva. Se încăpţânau în ideea ca eu să fac pian de per­formanţă. Eram disperată şi Anca mi-a sărit în ajutor. Reuşise s-o convingă pe mai­că-sa să mai contribuie cu 300 de lei ca să-mi cumpere mie nişte tobe vechi, de la un fost baterist al Teatrului "C. Tănase" care ieşise la pensie. Tobele erau vai de ma­ma lor; cu feţe din piele de porc, pedala de fus legată cu sfoară, cea de tobă ma­re era pe arc care se rupea când ţi-era lumea mai dragă şi se mai şi clătinau pe pi­cioare dacă loveai mai tare în ele. Totuşi, eram mulţumită: scăpasem de cratiţe şi oale şi aveam tobe adevărate. Primiserăm o sală de repetiţie cu condiţia să cântam gratuit la toate serile de dans organizate de Toma Laurenţiu, directorul Student club-ului. Repetiţiile le făceam zilnic, câte 8, 9 ore. Eu începusem să iau repetiţiile din ce în ce mai în serios. Nu mi-a fost greu să-mi capăt independenţa mâinilor şi a picioarelor dar trebuia să exersez singură timpii tari, break-uri egale. Oboseam re­pe­de, nu mă mai puteam concentra şi înjuram. Cel mai des pomeneam de morţii mamei tobelor, de crucea ma­mei lor şi de gura lor! Mă blocam şi nu mai ştiam nici ce ştiam. Dar Anca stătea lângă mine şi mă încuraja: „Hai, Lidio, că poţi! Ştiu eu că poţi!" Mă uitam urât la ea şi aveam impresia că mă tortura, iar eu eram... o martiră. Odată, la niste trioleţi de tum-uri cu toba mare, n-am mai rezistat, am az­vârlit cu be­ţele după ea. De nimerit n-am nimerit-o, că nu prea vedeam la distanţă. Dar Anca nici măcar nu s-a ferit. S-a sculat liniştită de pe scaun, a luat beţele de jos, mi le-a pus în mână şi mi-a zis zâmbind: „Hai, mai încearcă o dată, hai că mer­ge, trebuie să meargă". Rămăsesem mască de câtă „pajişte" avea pe chip. M-am