„Într-o iarnă comunistă, prin februar 1985, s-a întâmplat prima apariție discografică "Electrecord". Se împlinesc 35 de ani.” este mesajul publicat de Călin Pop în contul Facebook, în 13 februarie 2020.
Cineva remarca faptul că pe acea jumătate de LP alocată formației Celelalte Cuvinte este și Iarbă prin păr. Da, dar acel disc a fost important pentru o altă piesă: O să am. De ce?…
Când au fost făcute celebrele înregistrări de la Radio Cluj, Doru Stoica le-a spus clar: „Băieți, eu v-o înregistrez, dar vă zic de acum că n-o s-o difuzăm niciodată la radio!” Și așa a fost, nici un post de radio din România nu a difuzat-o! Nu știu dacă o fi fost difuzată la Europa liberă de Radu Theodor (Radu Maltopol) la vreun Metronom by Request. Eu, însă, n-am auzit-o nici acolo. Problema era la versurile: „Când eram mai mic/ Și n-aveam nimic”: cum, adică, n-avea nimic tovarășul? Vrea să spună, cumva, că Partidul nu se îngrijește de „bunăstarea materială a omului și familiei lui” (cei din Epoca de Aur știau, la fel ca Bulă, cine era „omul și familia lui”…)? Însă cum și Cenzura avea sincope, piesa n-a fost difuzată, dar a apărut pe disc, care disc – spre deosebire de Vouă, al formație Metropol, și Cei ce ne-au dat nume, al Phoenixului – n-a fost interzis nici după apariție.
Eu, dacă aș fi fost la Cenzură, aș fi obiectat la o altă piesă: Despre suferințe de iarnă. Că am gândit ca un cenzor fruntaș pe ramură s-a dovedit după câțiva ani, timp în care cântecul respectiv a devenit hit și era nelipsit din repertoriul de concert, ba a fost chiar și difuzat pe la radio! Toate bune și frumoase, până când Celelalte Cuvinte s-a gândit să cânte la celebra sală timișoreană Olimpia, care era pronunțată în epocă ba Olympia (ca surata ei din Paris), ba Olympiahalle, ca sala din München. Atunci a intrat pe fir Cenzura, care a vrut să afle mai multe despre ce vor să zică tovarășii roacări în ciclul Ziduri și umbre, care urma să fie cântat într-o montare fastuoasă, care nu se putea realiza la ei acasă, la Casa de cultură a studenților din Timișoara. Cum cântecele aveau texte de legătură scrise și recitate de Costel Rădoacă, l-au trimis pe el să dea cu subsemnatul. După câteva ore de așteptare tensionată la CCS, se întoarce Rădoacă de la Cenzură, viu, nevătămat și cu textele neciuntite, dar, cu o excepție… Acum, trebuie menționat că a fost la mijloc și un car de noroc: cenzorul cu care a vorbit Rădoacă era nimeni altcineva decât… profesoara lui de biologie din liceu! Chiar și așa, cum arta cere sacrificii, și în acest caz a fost nevoie de unul: înlocuirea versurilor „Primăvara e departe,/ Peste mări și peste țări.” De ce? Nu pentru că tata lui Călin Pop era procuror-șef la Oradea, ceea ce era de bine, ci pentru că tata lui Călin avea un frate. În principiu, nu era rău să ai un frate, numai că unchiul lui Călin era puțin fugit peste gârlă, în Canada… Raționamentul mecanic (că tot era Călin student la Facultatea de mecanică din Timișoara) a fost simplu: Unde este, tovarășu’, primăvara peste mări și peste țări? Prin Canada, cumva?… În teorie, înlocuirea n-a fost greu de făcut deoarece Călin se aștepta de mult timp ca la un moment dat să fie probleme cu acele versuri din cauza unchiului, motiv pentru care avea pregătite versuri de rezervă. Mai greu a fost în practică, în concertul respectiv, deoarece la primul refren era cât pe-ci să cânte versurile originare, dar a cotit-o după primele silabe pe varianta pentru Olimpia. Din câte știu eu, aceea a fost singura dată când formația a trebuit să schimbe vreun vers. După acel concert, piesa a fost cântată peste tot în varianta inițială, fără să mai fie vreo problemă.
Acum, fie vorba între noi, au avut noroc că n-am fost eu la Cenzură, că o interizceam cu totul! În primul rând, titlul: „Despre suferințe de iarnă”. În societatea noastră socialistă, multilateral dezvoltată?! No way, Jose! E posibil, tovarăși, ca un tovarăș defetist, „cu chipu-i frânt”, să stea „într-o hrubă din pământ” cu „Ochii-i umezi,/ Larg deschiși/, Suferit-au/ Și-s învinșii”?! Da’ toa’rășu’ nu lucrează? Iar dacă lucrează, n-are și el măcar o cameră într-un cămin de nefamiliști? Hai, dacă discutam despre suferințe în iubire, mai treacă-meargă, erau tolerate și în comunism, dar suferințe de-astea, metafizice?!… Tovarășii și tovarășele de la orașe și sate n-aveau vreme de așa ceva, fiind prea ocupați să slăvească „binefacerile” oferite de Partid, în frunte cu bla-bla…
Da’ să știți că nu numai eu aveam mintea perversă! Și Doru Stoica, după ce le-a înregistrat piesele, le-a spus, mai în glumă, mai în serios, ceva de genul: Dacă vreți să fiți difuzați, de ce nu cântați și voi ca Iris: floare, soare…?
Și, un fapt mai puțin cunoscut despre acele înregistrări, au fost făcute „noaptea, ca hoții”! Era epoca în care chiar și-n Geoagiu-Băi se stingeau felinarele la 22:00 (în primul an al decretului lui Pingelică, în toată țara se stingeau becurile din localuri și instituții de cultură la 22:00, doar la Geoagiu-Băi se închidea, ca de obicei, pe la 00:00 – 01:00, iar unele chiar pe la 02:00!). Cum CC a ajuns la radio seara, erau îngrijorați că n-o să aibă mult timp pentru înregistrări. Așa că l-au întrebat pe Doru Stoica până la ce oră pot înregistra. Noroc că erau tineri fiindcă altfel riscau un infarct când au auzit răspunsul: Cât vreți voi, băieți, că eu nu mă grăbesc! Chit că a doua zi trebuia să meargă la lucru, el fiind fizician într-o întreprindere, la Radio Cluj fiind doar colaborator, și fiind evident că încalcă decretul lui Pingelică. Și unde? Nu într-un birt sătesc, ci în ditamai postul de radio! Nu-mi mai aduc aminte exact pe la cât s-au încheiat înregistrările, cred că pe la vreo 2 sau 3, dar îmi aduc aminte că șoferul îi tot zorea fiindcă de-acolo plecau spre Timișoara. De cealaltă parte era Doru, care avea pretenția ca înregistrările să iasă perfect, drept care, dacă se greșea, se relua de la capăt! La început îi oprea el când greșeau, după care au convenit ca atunci când greșesc să se oprească ei și să reia. În plus, fiind prima dată într-un studiou de înregistrări și fiind obișnuit cu săli pline, lui Călin i s-a cam stins vocea când a văzut că trebuie să cânte în fața unor scaune goale, dar cu ajutorul sfaturilor lui Doru, după câteva ezitări a reușit să intre în vocea de concert. Cum Doru nu știa piesele, s-a oferit să-l lase la pupitru pe sunetistul formației, Ovidiu Roșu, dar la propunerea lui Ov’s au convenit ca Doru să butoneze deoarece cunoștea aparatura, iar Ov’s să-i indice ajustările de finețe.
Tot atunci a mai fost o situație care i-a lăsat mască pe cuvintiști: aveau nevoie de câțiva zeci de centimentri de bandă de magnetofon pentru un efect de bandă întoarsă. Cine avea pe vremea aceea bandă de magnetofon Orwo, nu se dădea pe toate sculele lui Rush făcute la NASA! Cu jumate de gură, i-au întrebat pe tehnicieni dacă nu le pot da. Cei de la studiou, ca ardeleanul, se apucă se deruleze o bandă ca să le onoreze cererea. Numai că nu se mai opreau din derulat, încât Breazu a trebuit să pună piciorul în prag, cu mulțumirile de rigoare, și să le spună că e mai mult decât suficient! Gestul clujenilor i-a impresionat atât de mult, încât și pe drumul spre Timișoara au discutat despre el.
Alte amintiri din epocă puteți găsi la actualdecluj.ro.
Dacă încă n-ați adormit, să vă povestesc și despre chichirezul discului Vouă. Depre Cei ce ne-au dat nume nu vă spun fiindcă știu doar din folclor povestea cu interzicerea și înlocuirea copertei originare.
Metropol avea concert în Alba Iulia, nu la mult timp după ce apăruse Vouă. Eu și câțiva prieteni, imediat ce-am văzut reversul copertei realizate de Gheorghe Rasovsky am remarcat: Fii atent, că sunt fotografiați ca la închisoare, din față și din profil, și cu plăcuța cu numele! Mișto! Cum, Dracu, a trecut de Cenzură?! În plus, aproape toți erau cu plete, unii și cu barbă, singurul tuns regulamentar fiind Trifán Lázsló (Ladislau). Cum făceam noi mișto în epocă: restul stau în grotă și pe ăsta îl trimit după pită!
Vine concertul – pe vremea aceea Alba Iulia era unul dintre cele mai liberale orașe în materie de rock, în sensul că nu vedeai picior de milițian nici afară, nici în sală și se putea dansa după pofta inimii (nu, însă, și-n Loja Partidului – am pățit eu și-un prieten, că la un concert Roșu și Negru ne-am dus în lojă, dacă tot era goală, ca să ne dăm barîșnikovi și nureevi, dar a venit femeia de serviciu și ne-a poftit afară, motivând că putem dansa, dar nu în lojă!) – și după, merg să le cer autografe pe disc. Când vede coperta, Orban Andrei mă întreabă cu ton de securist: „De unde ai discul?!” Îi zic că de la magazinul de muzică și sport. „Când l-ai cumpărat?” „Acum vreo două săptămâni. De ce?” „Să ai mare grijă de el că a fost interzis!” „Cum a fost interzis, că și zilele trecute am mai văzut?” „A fost interzis din cauza copertei! Probabil că n-au apucat încă să-l retragă.” La câteva zile după aceea a dispărut și din Alba Iulia, dar nu știu dacă din cauză că a fost retras sau pentru că s-a epuizat stocul.
Măcar, cele două discuri au avut și tiraje cu copertele originare, spre deosebire de Puterea muzicii al Progresivului TM (plus Roșu și Negru), apărut cu copertă albă, tot din cauza Cenzurii, și Celelalte Cuvinte, apărut cu pătrățele în locul copertei făcute de Alexandru Andrieș.
Florin Silea
