Da, ştiu că n-am scris despre ce s-a mai întâmplat în cele 3 zile de festival, însă lui Dumnezeu i-au trebuit 6 zile ca să facă lumea, iar organizatorilor le-au trebuit 3 pentru o Ziua de mâine! Niţică răbdare, că nu dau turcii fiindcă îs ocupaţi cu ce e pe la ei.

Fiind vorba despre cloncuzii, normal că voi cloncăni (din taste) şi vor rezulta şi unele contuzii.

Concursul a fost aşa cum scrie pe pancarta din imagine (ţinută de doi concurenţi: Ioan Mateinciuc – instigator, în stânga, şi Cosmin Vaman – complice): „Folk tânăr şi bun!”, iar juriul, după cum remarca preşedintele acestuia, Mihai Cosmin Popescu, şi-a făcut singur viaţa grea deoarece făcând preselecţie în concurs au ajuns concurenţi de valori apropiate şi departajarea a fost foarte grea. Între primul şi al doilea clasat, după cum am aflat de la acelaşi interlocutor, au fost doar două puncte. Însă despre concurs voi da amănunte într-un alt articol.

Personal, pe lângă concurs am fost fizic doar să beau în fiecare dimineaţa Cafeaua cu folk (şi cu zahăr) şi  la recitalul de poezie şi muzică susţinut de către actorul Adrian Păduraru (plăcuţi convivi, el şi soţia sa), pianistul Dan Ardelean şi chitaristul Dragoş Tudor. Şi despre acest încântător spectacol voi scrie separat.

Ubicuu nu pot fi, însă virtual, da! Aşa că, graţie transmisiei prin Internet, am fost şi la fiecare seară de gală de la Casa de cultură a sindicatelor. Din ce-am văzut, au fost circa 100 de „spectatori virtuali” pe seară. Transmisia n-a fost HD, cel puţin după calitatea la care am văzut-o eu (am avut ocazia s-o văd şi transmisă prin cablu, şi prin fibră optică, dar nu erau diferenţe decât de viteză a primirii semnalului), cum lăsa să se înţeleagă ecranul TV din siteul www.folkalba.ro. Dar se putea vedea destul de bine şi de auzit bine. De auzit se auzea însă doar dacă tovarăşii artişti erau lângă microfon, altfel era film mut. De asemenea, şi sunetul din sală a fost captat slab. Am vorbit şi cu Lidia Creangă (da, celebra bateristă de la Catena – cei mai tineri să aibă răbdare, în curând voi insera în site cartea Catena şi veţi afla ce-a reprezentat această formaţie pentru rockul românesc), care mi-a spus că la ea, în California, se vedea şi se auzea foarte bine. Ţinând cont că Infogrup nu e nici Dorna – firma care deţine Moto GP şi realizează minunatele transmisii ale curselor (şi) prin Internet (ce-i drept, abonamentul anual e circa 90 de euro pentru calitate standard şi 100 de euro pentru calitate HD), nici Yahoo!, care a transmis prin Internet concertul caritabil al fundaţiei lui Bill Clinton, merită felicitări pentru transmisii şi poate Ziua de mâine de la anul va veni cu îmbunătăţiri şi pe această linie.

Dintre recitaluri, singurul care nu mi-a plăcut, dintre cele văzute, a fost al Ţapinarilor. Desigur, mi-ar fi plăcut să-i ţin oţâră (da, ştiu că în DEX scrie „o ţâră”, însă din moment ce e sinonim cu oleacă, nu văd logica; adică cum, pot sta şi două ţâre de vorbă cu ei?! Poate oţâră acum şi oţâră altădată…) de vorbă pe Zoia Alecu şi Gyuri Pascu (cu ceilalţi „grei” am mai vorbit), dar cum n-am fost prezent fizic, pierderea mea (şi-a voastră).

Despre spectacolul Adei Milea nu pot scrie nimic fiindcă nici eu nu sunt perfect, prin urmare nu-mi place muzica ei, şi dacă nu-mi place n-am fost la spectacol.

Şi acum ajungem la Alifantis. Mă gândeam dacă să abordez subiectul sau să dau dovadă de aceeaşi lipsă de respect ca el pentru internauţi. În toată viaţa mea de ziarist mi s-a întâmplat doar în 6 rânduri să nu pot lua interviuri celor solicitaţi.

Prima dată a fost în cazul lui Alifantis şi Bănică jr., tot la Alba Iulia, în prima jumătate a anilor ‘90, când lucram la Gazeta de Alba. Cică nu-i lăsau cei ce se ocupau de PR. Mamă, zici că erau cel puţin Iuliu Merca (care, între noi fie vorba, stătea de vorbă cu tine fără greţuri, fie că-l abordai ca presar, fie ca fan – ştiu fiindcă am stat de vorbă în ambele ipostaze).

Al doilea caz a fost cel al lui Bill Gates, căruia i-am trimis o scrisoare (pe vremea aceea e-mailul era minunea lui Manitou în România) după lansarea lui Windows ‘95, în care am pus şi articole pe care le-am scris despre el, în limba română. Atunci eram redactor la Unirea. Ei bine, după circa 3 săptămâni am primit răspuns de la şeful relaţiilor publice de la Microsoft, care mi-a spus că Bill (aşa îi zicea, nu Mr. Gates) este mişcat de interesul pentru activitatea lui, însă din cauza lipsei de timp nu-mi poate acorda interviul.

Nici regelui Mihai n-am reuşit să-i iau declaraţie, odată când a fost în Alba cu nişte ajutoare (pe la începutul anilor 2000, dacă nu mă înşală memoria), însă principesa Ana mi-a dat declaraţie pe vremea Guvernului Văcăroiu, deşi i se interzisese să facă declaraţii presei.

Al treilea, cu Nicu Covaci, când a fost concertul Phoenix de la Sibiu, în 2005, iar eu eram redactor la Unirea. El a fost de acord, însă trebuia să-l pot însoţi unde era cazat, dar era cam departe de stadionul oraşului (unde am purtat discuţia) şi n-aveam mijloc de transport, iar bani de taxi, canci!

Cel mai recent mi s-a întâmplat cu Joey DeMaio, liderul binecunoscutei trupe americane Manowar. Lui i-am trimis e-mail (mă rog, nu lui personal, ci prin intermediul siteului lor), în care îi solicitam un interviu pentru albanews.ro, pe care numai ce-l lansaserăm, pe vremea când nimeni nu visa (mă rog, visa Liana) că formaţia va concerta şi în România. Aici răspunsul a fost rapid, pozitiv şi prohibitiv. Prohibitiv fiindcă era de acord doar cu un interviu prin telefon, nu prin chat, nu prin e-mail (prin e-mail nu-mi place nici mie fiindcă dispare spontaneitatea). Cum la vremea aceea o discuţie telefonică taman în SUA ne-ar fi uscat de bani, am mulţumit cu părere de rău.

Revenind la Alifantis (tachinat în gala de duminică seara de Mircea Baniciu pentru nişte probleme de sunet pe care le-a făcut Păsării Colibri), nu înţeleg de ce mai este invitat la Ziua de mâine din moment ce se crede mai cu moţ decât restul? Când eram eu mai tânăr şi Alifantis era tânără speranţă, nu-mi aduc aminte ca folkiştii să fi avut fiţe de Dorobanţi. Sau ăsta se crede mai ceva decât Led Zeppelin? La Led Zeppelin se ştia clar că nu se transmit concertele la TV. Dar chiar şi ei au făcut o excepţie, când au cântat la Live Aid, în 1985. Credeţi că atunci s-a oprit transmisia mondială (cum România nu făcea parte din lumea asta, aici nu s-a transmis, dar s-a recepţionat de la sârbi – integral, toate cele 16 ore cât au durat concertele de la Londra şi Philadelphia – şi de la unguri – vreo 3 – 4 ore) când a cântat Zep? Vezi să nu! Sau când a fost concertul dat de fundaţia lui Bill Clinton – acum vreo lună – credeţi că Bono a zis că atunci când cântă el să se întrerupă transmisia prin Internet (concertul a fost transmis gratis de Yahoo!, doar prin Internet)? Să fim serioşi! Chestie de respect. Oricum, eu n-am mai cumpărat vreun disc de-al lui Alifantis de-atunci de când a vrut să se dea mare în gara mică. Dar ca să nu să zică, ci să se spună că sunt negativist, am o propunere pozitivă: dacă tot nu se poate să nu mai fie invitat personajul, eu propun să se menţioneze de la început: până aici e Ziua de mâine, de-aici încolo e – nu, nu Mănăşturul – Nicu Alifantis. Deşi, dacă mă gândesc doar un pic, cam tot aia…

Însă concluzia fundamentală pe care am tras-o noi (eu şi Liana) după acest festival este că au scăpat de tembelizare surprinzător de mulţi tineri!

Florin Silea