„Eat ’em alive!” („Mâncați-i de vii!”) este sloganul Tiger Army – fanii echipei de footy Richmond FC, supranumită Tigers – și exact asta au făcut favoriții lor: i-au mâncat de vii pe cioroii de la Adelaide Crows (Ciori Adelaide, tradus strict, Ciorile Adelaide, adaptat în română, deci, nimic rasist să-i spui cioroi unui crow, că doar n-o să-l faci fătălău în față, zicându-i cioară!), care era considerată favorită atât în avancronica publicată în siteul afl.com.au (siteul Australian Football League – federația de footy, ausie rules sau pe românește fotbal australian), unde se miza pe o victorie la 22 de puncte, cât și printre pariori, cotele fiind 1,20 la 2,20.
Cel care a stricat pronosticurile a fost Damien „Damo” „Dimma” Hardwick, antrenorul tigrișorilor (care-și începea în 2010 cariera de antrenor principal cu 9… înfrângeri consecutive ale tigrișorilor, prima victorie venind împotriva echipei cu care a câștigat campionatul în 2004, în ultimul sezon ca jucător, Port Adelaide; el mai câștigase ca jucător un campionat cu prima lui echipă în AFL, Essendon Bombers, în 2000.), care declarase după semifinală: „We are capable of beating anyone!” Acum, sunt eu fan Tigers (OK, e a doua echipă, prima fiind Collingwood Magpies), dar am ridicat din sprâncene când am auzit. Nu atât pentru că Ciorile bătuseră Tigrii la 76 de puncte diferență în cel mai recent meci din campionat, ci pentru jocul pe care l-au etalat cioroii atât în campinat, cât și în seria finală de 8 echipe. Însă știa Dimma ce știa – doar nu degeaba a primit titlul de Antrenorul Anului de la Asociația Antrenorilor din AFL – când a spus: „We’ve been waiting since round six to get this opportunity to come back and play them again. It’s funny, you generally learn a lot from your losses and we learned a significant amount that night about how we play and how well they can play.
They’re a fantastic side that have put everyone to the sword and there’s no doubt next week we go in as underdogs, that’s the harsh reality of it. But we give ourselves a chance if we play our best. We are capable of beating anyone.” Plus că denotă și mentalitate de campion să te bucuri că joci finala cu cei care te-au umilit în cel mai recent meci, ideea fiind să-și ia revanța. Și au jucat, și și-au luat revanșa…
După cum a remarcat și unul dintre comentatorii de la Fox (am mai scris-o, dar o repet: în mass-media australiană numai foștii jucători și jucătoare de footy au voie să scrie despre ausie rules și să comenteze partidele din AFL), fanii tigrilor nu erau încântați numai de scor, ci și de jocul practicat de favoriții lor. Cel puțin în al 3-lea sfert au fost extraordinari! Cred că de la Dream Team n-am mai văzut o echipă care să domine în asemenea hal adversara într-o finală, astfel că minute în șir cioroii n-au fost în stare să iasă din propriul 50 (terenul de footy are dimensiuni de 135 – 185 x 110 – 155 m – dimensiunile nu sunt standardizate – și în fiecare jumătate de oval este trasat un arc de cerc la 50 m de porți). În ceea ce privește stilul, a adus cu Liverpoolul anilor ‘70, echipa care a inventat fotbalul cu pasă fără preluare. Acum, e drept că n-au avut viteza celor care jucau footy în anii ‘80, dar nici cei care joacă fotbal (soccer) acum nu o fac la viteza celor din anii ‘80. De altfel, de la sfârșitul sfertului al 2-lea a început perioada de dominare în care tigrii au înscris 7 goluri consecutive, reușind desprinderea decisivă, după ce la pauza mare conduceau cu 40 – 31, chiar dacă primul sfert le-a aparținut celor de la Crow, care conduceau cu 12 – 0 după numai 4 minute de la start ca urmare a două goluri înscrise într-un minut, în final câștigându-l cu 26 – 15.
Sfertul 4 n-a adus nici o schimbare decisivă în jocul celor două echipe, chiar dacă tigrii au mai slăbit presiunea. Când au înscris golul care le-a aduse pe tabelă cel de-al 100-lea punct, Gale Brendon (director general din 2009, care a jucat 244 de meciuri pentru Tigrii, marcând 209 goluri; din 2000 a devenit membru pe viață al clubului), care până atunci mesteca gumă flegmatic, a izbucnit în lacrimi.
Meciul nu putea avea un final mai frumos pentru fanii tigrilor decât ca ultimul gol al partidei să fie înscris de Dustin Martin, care câștigase Brownlow Medal la începutul săptămânii (la diferență de 3 voturi față de deținătorul de anul trecut al acesteia, Patrick Dangerfield) pentru cel mai bun jucător al campionatului, iar acum a câștigat Norm Smith Medal, juriul de experți desemnându-l cel mai bun jucător al finalei.
Deși la final scorul a fost 108 – 60, în cronica din siteul AFL se considera că încă o dată s-a dovedit că apărarea câștigă campionatul pentru că tigrii au reușit să contracareze principalii marcatorii ai Ciorilor, astfel încât echipa care câștigase semifinala cu mârtanii de la Geelong Cats cu 136 – 75 a fost de nerecunoscut. Eu cred că a mai fost o cauză. Nu, nu este vorba despre experiență fiindcă a fost prima mare finală din 1998 încoace în care au fost numai jucători care erau debutanți în ultimul act, ci de faptul că tigrii „și-au dorit mai mult victoria”, cum se zice. Ca urmare, au și jucat cu inimi de lei (evident că nu mă refer la leii jegăriți de la Brisbane Lions, care au încheiat campionatul pe ultimul loc, fiind cam ciuca bătăilor), dovadă și faptul că Jack Graham a înscris cele mai multe goluri din partidă, 3. Graham are doar 19 ani, în primăvară a avut o gleznă fracturată, după care s-a accidentat din nou la gleznă și a debutat în echipa mare abia în ultima etapă de campionat, Marea Finală fiind doar al 4-lea lui meci în AFL. Și a mai fost un element care spune multe: la cântarea imnului tigrii se țineau pe după umeri, în timp ce cioroii nu se atingeau unii de alții.
Astfel, după 37 de ani și 825 de meciuri, tigrii devin pentru a 11 oară campioni în cei 132 de anișori ai clubului.
Spre deosebire de alte competiții, unde suporterii echipei învinse cam pleacă de la premiere, aici și dacă or fi fost unii care au plecat, nu s-au remarcat locuri goale în mulțimea de 100021 de spectatori (doar 3 deținători de bilete n-au mai ajuns la finală, altfel am fi avut toate cele 100024 de locuri ale Melbourne Cricket Ground ocupate – oricum s-a stabilit recordul de asistență de când numărul de locuri a fost redus la 100024, la mijlocul deceniului trecut), în timp ce într-un stadion din apropiere mai erau câteva mii de ghinioniști fără bilet, care urmăreau meciul la ecrane uriașe.
Ca de obicei, din 2004 până acum, pentru înmânarea cupei decernate învingătoarei au fost desemnate două foste glorii, câte una de la fiecare echipă. Norocul a picat pe capul lui Matthew Richardson (fostul tigru fiind recordmanul golurilor înscrise pe MCG – 464), acum comentator tv, care, cu ochii în lacrimi încă de pe finalul meciului, când era la microfon, le-a înmânat cupa antrenorului Hardwick și căpitanului Trent Cotchin. Tot ca de obicei, medaliile au fost atârnate de gâturile jucătorilor de către pitici și piticuțe ai echipei, fiecare primind o șapcă drept răsplată de la jucătorul pe care-l premia.
Deși s-au făcut ceva comentarii contra desemnării lui James Hird (curmate scurt de conducerea AFL, care a spus că știa foarte bine c-or să fie comentarii, dar a fost o alegere foarte ușor de făcut, ca urmare nici n-o schimbă – Hird a fost implicat acum câțiva ani într-un scandal de dopaj generat de un supliment alimentar dat jucătorilor de la Essendon pe vremea când era antrenorul echipei și a fost unul dintre cei suspendați) ca premiator al celui mai bun jucător al finalei (el însuși a primit medalia Norm Smith în 2000), publicul nu l-a huiduit, nici n-a dat vreun alt semn c-ar fi nemulțumit de prezența lui, aplaudându-l ca pe Mick Malthouse (antrenorul cu cele mai multe partide pe bancă, 718, fost jucător și la Tigers, dar care a câștigat de două ori titlul ca antrenor cu West Coast Eagles și o dată cu Magpies – cu ultima echipă într-o finală cu St. Kilda devenită legendară, care a avut nevoie de două meciuri pentru departajare deoarece primul s-a încheiat la egalitate), cel care a atârnat medalia de gâtul antrenorului tigrilor.
Știind că n-a fost vioara I în acest meci, chiar dacă a înscris două goluri, Jack Riewoldt (în foto cu mingea), una dintre vedetele tigrilor, s-a gândit să iasă în evidență altfel: s-a urcat pe scenă (în echipamentul cu care terminase meciul) și a cântat cu cei de la The Killers, însă ținea microfonul mai distanțat de gură ca să nu se audă și să le strice recitalul celor aduși de la dracu-n praznic, hăt de la Las Vegas, ca să asigure antrenul. Nu, nu au cântat „We Finished 9th Again”, „imnul” paralel al tigrișorilor, care are versuri ironice pe melodia imnului oficial (în 2007 a fost editat și un CD), ce taxează faptul că-n perioada dintre 1994 – an în care s-a introdus sistemul cu seria finală de 8 echipe – și 2011 Tigers a fost de 6 ori pe locul 9, record absolut. Din 2010, de când a preluat Hardwick echipa, n-a fost niciodată pe 9.
Florin Silea
surse foto: richmondfc.com.au,
afl.com.au,
theguardian.com/Mark Kolbe/AFL Media/Getty Images
