În noaptea de 17/18 ianuarie 2020 a încetat să mai bată inima unuia dintre cei mai buni chitariști rock, Dan Andrei Aldea. Mulți consideră că a fost cel mai bun din România. Cert este un fapt: în topul „Cei mai buni din rockul românesc” făcut de Silpres pe bază de voturi, a fost pe locul 1 la chitariști pentru primele două milenii (topul era de la începuturi până în anul 2000, iar perioada de votare a fost în intervalul 1.06.2001 – 31.12.2001). Ce știu, tot sigur, este că într-un top al chitariștilor din țară pe care i l-am solicitat altui mare regretat, Iuliu Merca, spre sfârșitul anilor ‘70, Aldea era pe 3, fiind precedat de Sorin Tudoran (1) și Florin Ochescu și urmat de Merca. Pe ce loc se autositua Aldea într-un top național, nu știu fiindcă nu l-am întrebat, dar chatuind despre chitariști și alte chestii prin anii 2002 – 2003, la un moment dat mi-a scris: „Nu pot cânta la fel de rapid ca Yngwie Malmsteen, dar sunt mai bun decât el. Pot cânta la fel de repede ca John McLauglin, dar e mai bun chitarist decât mine.” Tot la fel de sigur sunt că unul dintre solourile de chitară care-mi plac (aici mă refer în general, nu doar dintre cele ale lui Aldea) este cel din Zece arici înamorați.

Cum am văzut că în pagina dedicată muzicianului Dan Andrei Aldea în Wikipedia este un link la un interviu luat de Nelu Stratone și publicat în vechiul site Silpres (mâine, în 21 ianuarie 2020, se împlinesc 18 ani de la acea publicare!), m-am gândit că acest trist moment este potrivit ca să republic acel interviu în actualul site Silpres:

1. De unde a apărut pasiunea ta pentru rock ştiind că ai avut o educaţie "clasică" ?
      Hm… Amintiri din copilărie de Ion Creangă: nu ştiu alţii cum sînt, dar eu eram copil, la Şcoala de muzică, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început să-mi pun întrebări mai serioase despre muzică; întrebarea cea mai gravă era dacă muzica simfonică este viabilă sau nu; dacă reflectă ea viaţa, aşa cum o văd eu în jur, sau este ceva ce aparţine trecutului. Aşa am auzit că mai există în jur şi alte feluri de muzică, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat pentru prima dată cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am rămas cu gura căscată şi am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodată, asta este muzica mea pe care doresc să o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecvenţa logică a acelei decizii. Evident, astăzi gîndesc cu totul altfel, dar ce să fac? Naivă sau nu, a fost decizia mea şi trebuie să mă împac cu ea.
2. Nu ţi-a fost frică de exmatriculare, ştiind că mulţi dintre conservatoriştii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?
       Nu, eram prea copil să-mi pun asemenea probleme. De fapt, am şi fost exmatriculat o dată, dar asta s-a întîmplat din vina mea şi nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx şi m-am hotărît, dacă tot sînt într-un asemenea grup, să învaţ să cînt la ghitară de-adevăratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastră de repetiţie, n-am mai dat pe acasă şi nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam şi tot timpul studiam la ghitară. Zi şi noapte. Evident, după cîteva luni de absenţă, m-au zburat afară din Conservator şi am revenit după un an – dar între timp, cîntam la ghitară de-adevăratelea 🙂
3. Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai "descoperit" şi cum ţi s-au părut la o prima audiţie?
       Prima trupă românească pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce măsură era interesantă muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitară era cu siguranţă foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Următoarea trupă pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rămas un fan al lor pînă la desfiinţarea grupului.
4. Bibi Ionescu declara cândva că ai învăţat ghitara în doar şase luni. Este adevărat?
       Nu. Am învăţat ghitara în două săptămîni, prin corespondenţă 😉 Hm… problema nu se pune aşa simplu. Nu uita că eu veneam de la Şcoala de muzică, deci aveam o cu totul altă bază de plecare decît cineva care pleacă de la zero. E ca limbile străine: cu cît vorbeşti mai multe, pe următoarea o înveţi tot mai uşor. Ceea ce însemnau şase luni pentru mine, nu era acelaşi lucru cu ceea ce însemnau şase luni pentru cineva cu totul străin de meserie. Mai e adevărat şi faptul că am din naştere un anumit IQ – nu prea scăzut – care de obicei ajută şi el în asemenea ocazii. Şi mai depinde ce înţelege fiecare prin "a învăţa". Dacă e să fiu cinstit, încă mai învăţ ghitara şi acum; şi sper să n-o învăţ vreodată complet 🙂
5. Ce au însemnat pentru tine "experienţele" Dacicus, Memphis şi Cărăbuş?
       Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenţă. Ele m-au format uman. Cu mulţi dintre foştii mei colegi din aceste trupe sînt şi acum prieten, după atîţia ani. Cînd am intrat la Dacicus, ştiam două acorduri, Mi major şi La major – şi nu aveam o ghitară proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forţa" de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitară al celebrului Alecu Rădulescu, şi dus într-un studio de imprimare, după principiul "dar o să fac eu faţă, nea Micule?"-"Ai de ales: sau faci faţă, sau te zbor afară". N-am avut prea mult de ales, a trebuit să fac faţă. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele "experienţe" au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat să-mi dea vreo lecţie de ghitară, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Aşa erau oamenii pe vremea mea.
6. Ce "scule" foloseai la vremea respectivă şi cum au evoluat ele în timp?
       Foloseam scule foarte proaste, şi ele au evoluat în timp devenind mai bune 🙂 Eu eram un copil foarte sărac. Foarte, foarte sărac. Prima mea – absolut a mea – ghitară mi-am făcut-o cu mîna mea – evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai făcuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început să avem instrumente mai bune. Le-am plătit în sînge, ca toţi ceilalţi din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajaţi să cîntăm la un party la Ambasada USA – şi cînd a venit momentul discuţiilor financiare, i-am spus jenaţi ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el să ne ajute să ne procurăm un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o lună, aveam în mînă un loudspeaker JBL, nou-nouţ şi strălucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toată trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Aşa erau timpurile pe vremea mea.
7. Cum ai găsit Sfinx-ul atât la primul, cât şi la cel de-al doilea "contact" cu el?
       Hm… n-am lipsit din Sfinx decît o scurtă perioadă, deci n-am avut cum să-i găsesc schimbaţi prea tare.
8. Ce anume te-a determinat să devii muzician rock profesionist şi să renunţi la cariera de violonist?
       Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasă şi a fost făcută din motive artistice. Îmi căutam propria identitate. La acel moment credeam că în muzica rock există un anume adevăr şi o anume viaţă, pe care nu le mai găseam – sau credeam că nu le mai găsesc – în muzica simfonică. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci aşa credeam.
9. Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc în anii ’60 – ’70 te-au impresionat în mod deosebit?
       Greu de spus. În Bucureşti, toţi eram de fapt o "gaşcă", ne cunoşteam, unii eram colegi – aşa că nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învăţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit să treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca să dai bună ziua şi să mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţă am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Chromatic din Cluj.
10. Consideri ca în alte condiţii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe şanse de afirmare pe plan internaţional?
       Nu. Dar nu vă faceţi sînge rău despre asta. A fi "afirmat pe plan internaţional" nu e nici pe departe o chestie aşa importantă. Şi dacă e să fac o prezicere: dacă vreodată o trupă românească se va "afirma pe plan internaţional", asta nu se va întîmpla deoarece ei cîntă extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.
11. Cu ce impresii ai rămas de la primele doua ediţii ale festivalului Club A?
       Primul festival nu l-am văzut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme a fost uluitor. Să fii împreună cu toate celelalte formaţii era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finală am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sărit pe scenă şi mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Chromatic, eram "urechea din sală": le făceam semne din sală cum să corecteze sunetul. Aşa funcţionau lucrurile între noi pe vremea aceea 🙂
12. Cum s-au născut "Languir me fais", "Şir de cocori" şi "Blues absurd"?
       Cum s-a născut "Languir" n-am de unde să ştiu, că n-am fost acolo cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte… nu prea e nimic interesant de povestit. Aşa făceam noi muzica. Ce vrei, "miştocari de Bucureşti". Nu voiam s-o facem aşa, aşa ieşea ea. De altfel, nu cred că dacă omul vrea – sau îşi face planuri – să facă muzica într-un anumit fel, va ieşi ceva mai bun. Muzica se naşte "în stomac", nu în creier. Creierul doar educă stomacul. Despre "Blues absurd" am o amintire foarte frumoasă, hai s-o povestesc. Piesa era în aşa fel construită, că în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe şi făcea un lung solo de pian. Acum între noi, că Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cînta la pian… cum să-l calific?… foarte personal, destructiv şi spectaculos. Bănuiesc că nici el însuşi nu prea înţelegea ce cînta, dar asta nu dăuna lucrurilor. După un solo de pian cîntat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist să se aşeze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participăm, cîntăm printre altele şi "Blues absurd", Marian face solo-ul său, luăm premiile de rigoare – şi după festival primesc un telefon de la Oschanitzki – mare onoare – care mă invită să luăm masa împreună la restaurantul Berlin. Oschanitzki fusese membru în juriul festivalului şi pe vremea aceea era considerat "eminenţa cenuşie", "ultima instanţă" etc. Muzicianul prin excelenţă. Tremurînd de emoţie, mă prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o seară minunată, vorbim despre muzică, gentlemanul ne laudă piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) – iar la despărţire, mă trage spre el şi-mi şopteşte la ureche, "să n-audă nimenea": "Psst, şi te rog fă-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lăsa pe omul să se aşeze la pian, că e o jignire pentru muzică!" Da… aşa cînta Marian la pian… pînă şi Oschanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el :-))))
13. Exista o competiţie reală între trupele acelor timpuri sau eraţi prieteni şi vă stimaţi reciproc?
       Cum vedeau celelalte trupe problema, nu ştiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. Şi ne stimam reciproc. Competiţia nu excludea prietenia.
14. Ce-i determina pe unii muzicieni să aleagă "calea barurilor sau a spectacolelor de revista", iar pe alţii să "lupte" cu numeroasele şicane ale autorităţilor?
       Pe ambele grupe: foamea.
15. A propos de "şicane", când te-ai izbit pentru prima dată de o "talpă" pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea?
       Mai bine să povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat să cîntăm la Sala Palatului, într-un "concert de împăciuire", trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, cînd ne-au văzut cum ducem pe scenă nişte mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la cultură ca să ne interzică să punem boxele proprii: sau scoatem afară boxele alea mari şi periculoase, sau nu mai cîntăm. Nici o problemă pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: "Sandu! afară cu boxele! şi cu noi tot afară, că uite, nu mai cîntăm!" "Foarte bine, nu cîntaţi!" a zis ameninţător omul de la comitet; dar între timp, i-a şoptit cineva la ureche că treaba nu e aşa simplă; dacă nu cîntă Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare măsură, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam şi fulgeram împrejur, "ce, vine un bou de la cultură să… lasă-mă domne, ce te bagi? nu te-am făcut bou, deşi eşti! vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!" – şi toate astea în public, sub ochii uimiţi ai Orchestrei Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit – şi care ne încurajau pe tăcute. Mai cu ceartă, mai fără ceartă, omul a găsit o metodă să ne facă să nu plecăm, dar totuşi să-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie să punem boxele noastre, dar cu condiţia "dar nu tare, stiţi! uite, pe fotoliul acela va sta tovarăşa Gîdea, şi dacă e tare se supără! Vreţi să se supere tovarăşa Gîdea, ministrul Culturii?" "Nuuuu, cum o să vrem asta? promitem că va fi încet! ca un cîntec de leagăn!"….dar omul nu observa cum între timp Sandu deja măsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele două movile uriaşe de boxe în aşa fel încît sunetul plecat din ele să se încrucişeze exact pe acel fotoliu, unde seara era aşteptată tovarăşa:-)) Ei bine, vine seara, apare tovarăşa, începe concertul, vine rîndul nostru… Prima piesă a noastră era "Din nou acasă", care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil – de, să n-o supărăm pe tovarăşa! – dar creşte… creşte… CREŞTE… apare al doilea synthesizer… CREEEŞŞŞTEEE (între timp, la consola de mixaj Sandu nu mai prididea să crească şi el volumul) …şi totul se termină cu o explozie uriaşă, apocaliptică. Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau "ultima siguranţă" – cînd era distructiv de tare, se ardeau ele întîi, ca să nu se ardă difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumătate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarăşa cu viaţa dînsei sexuală săracă; căci dacă nu, avea acolo pe loc o naştere prematură. În orice caz, a tras o sperietură zdravănă, a părăsit furibundă sala şi a dat ordin ca "această formaţie Sfinx să fie ştearsă din viaţa muzicală românească". Fraţilor, cînd dădea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, căci era prietena "celeilalte tovarăşe". În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a şoptit că Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacă ni se întîmplă nouă ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au făcut a fost extraordinar) – şi uite aşa, astăzi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar n-a lipsit mult.
16. Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi "mesaje" încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?
       Cenzura era omniprezentă. Orice spectacol era mai întîi "vizionat" de tovarăşii. "Cînd începeţi turneul, Nae?" "Poimîine avem Vizionarea":-) La un spectacol de teatru trebuia să ai grijă ca eroul pozitiv să intre şi să iasă din scenă printr-o anumită parte, căci partea cealaltă te-ar fi dus cu gîndul la "pleacă pe la vest" sau cam aşa ceva. Era ridicol. La "Lumină lină" i-a deranjat versul "Trei oameni vor veni să-l vadă" – că de, "trei" e mistic, tovarăşi. Ne-au impus modificarea absurdă "MULŢI oameni vor veni să-l vadă" – ceea ce era atît de stupid, că am acceptat pe dată. "Cîntecul blazatului" a devenit "Fiii soarelui". Dar cea mai stupidă întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de început exista un grup numit "Entuziaştii" 🙂 care la un moment dat voiau şi ei să scoată un disc mic; pentru asta compuseseră un cîntecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzică: "la-la-la etc, muzică cu orice preţ" – sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Băieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia "…că cu…"deranja partidul. Alta era problema. "Ia spuneţi, tovarăşi, cum vine asta? Cum adică "muzică cu orice preţ"? CHIAR CU PREŢUL TRĂDĂRII PATRIEI SOCIALISTE????"
17. Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Este adevărată această listă, şi dacă da, cam care erau cuvintele interzise?
       Eu n-am văzut o asemenea listă, dar desigur, nu aveai voie să pronunţi cuvîntul "cenzură", de exemplu 🙂 Nici măcar cuvîntul "rock", sau "folk" nu erau prea iubite. De ce crezi că a inventat Păunescu termenul "muzică tînără"?
18. Crezi că existau anumite personaje care prin poziţia pe care-au avut-o au făcut mult rău rock-ului românesc? Poţi numi câteva?
       Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau nişte feţe cenuşii şi uitam numele lor o clipă după ce terminam conversaţia cu ei. De altfel, toţi se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi tradiţii culturale.
19. Au existat infiltrări ale trupelor rock cu "tovărăşei cu ochi albastri"?
       Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea să-l suport ani de-a rîndul, în grupul Sfinx.
       ? Dacă da, numeşte-mi, dacă vrei, câţiva sau eventual explică-mi cam care era rolul lor.
       Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu ştiu. De pildă, a avut rolul să mă urmărească pînă la frontiera germană ca să mă prindă să nu fug. Cu două maşini au gonit după mine. Cred că omul avea şi un grad – în orice caz, mi s-a povestit că o săptămînă înaintea revoluţiei din România, individul a pariat cu nişte gentlemen: a spus că "va fi o revoluţie, care va începe pe data cutare şi se va termina pe data cutare" – şi a cîştigat pariul. Nu cred că orice ciripitor de duzină ar fi avut acces la asemenea informaţii. Precis individul avea un grad sau era mafiot de cercuri înalte.
20. Consideri că ar folosi la ceva "demascarea" aşa de târzie a acestora?
       Da. Ar fi ridicol să ştim adevărul despre ei şi totuşi să nu-i demascăm. Prea ar fi viaţa nedreaptă.
21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele "experimentale", "Duhul aurului" şi colaborarea cu Teatrul "Bulandra"?
       Viaţă. Inspiraţie. Munca alături de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesantă, iar omul te inspira prin simpla prezenţă, darmite cînd mai şi deschidea gura. Iar despre perioada de la "Bulandra" – a fost o mare şcoală pentru noi. Mare, uriaşă cinste să fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lăuda că l-a avut pe Liviu Ciulei – cu care e o cinste pînă şi să respiri aerul în aceeaşi încăpere – ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ogăşanu, Moţu Pittiş… să-i mai numesc?… ca parteneri de spectacol. Cred că e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viaţa mea.
22. Căutai "forme" noi de prezentare a muzicii sau erai şi tu preocupat de ideea de "operă rock" care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?
       Nu căutam nimic, eu în general găseam :-). Totul se năştea. Cum am mai spus, nu cred că dacă "intenţionezi" să creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): "Care e diferenţa dintre MANIERISM şi STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o operă de artă potrivit voinţei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fără voia lui, şi de multe ori împotriva voinţei lui". Adînci cuvinte – cel puţin pentru mine.
23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?
       Evident. De pildă, întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel răspunsul nostru (imperfect, timid, din toată sărăcia noastră) la discul "Olias of Sunhillow" al lui Jon Anderson. Încă şi astăzi, pentru mine "Olias" este cel mai bun disc scos vreodată de cineva pe această planetă.
24. În general, se poate vorbi despre o anumită "intelectualizare" a rock-ului românesc din perioada post "beat" şi pâna la explozia "hard"?
       Poate că da; în orice caz, pe vremea aceea şi noi, şi publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte.
25. Care este povestea celebrei "scânduri muzicale" şi a lui "bibi sinthesizer"?
       "Scîndura" poate fi auzită pe "Zalmoxe", în piesa "Peştera". Era scîndura de călcat rufe a soţiei mele. Din ea am construit ceva asemănător cu o combinaţie de sitar şi vina: lipisem un fretboard de ghitară pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de nişte pînze de bomfaier tăiate şi îndoite cu talent:-) – iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi "de simpatie", care vibrau prin rezonanţă. Cine mă vedea prin tramvai cu cămaşa necălcată, uite, acum ştie de ce.
       "Bib-synthesizer" a fost o poreclă a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. "Ce, ei au Moog-synthesizer? Şi noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!" :-). Legenda spune că Bibi l-a construit împreună cu mine. Nu e adevărat. Eu eram doar "omul de Hei-Rup!"…"Hai Bibane, bagă mare! Bravo, aşa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, că uite, mîine-poimîine primeşte Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei să aibă ei primii?" La primul concert cînd l-am folosit încă nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatură, aşa mare era graba. Pînă la coadă, nici nu mai ştiu dacă Spitzi l-a primit pe al său înaintea noastră, sau totuşi al nostru a fost primul synth auzit vreodată în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai contează.
26. Tu, care în show erai destul de liniştit, uneori aproape apatic, cântai şi Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara aşezată pe spate. Ce reprezenta acest "număr": o simplă demonstraţie de virtuozitate sau o formă de protest scenic?
       Eram şi eu un "miştocar de Bucureşti". Ce protest, vere? Cum a zis şi Seneca: "Qui protest" ;-)… pentru cei mai criticarzi: de fapt este "Qui prodest" – dar semnul ";-)" se cheama "emote" şi înseamnă băşcălie. De fapt nici nu era o demonstraţie de prea mare virtuozitate. La Conservator se făceau chestii şi mai iscusite. Mai glumeam şi noi cîteodată, viaţa era oricum tristă.
27. Ce ascundeau desele evadări "belgiene" ale Sfinx-ului din perioada 1974 – ’82: simple "şuşe" sau uneori erau şi concerte sau turnee serioase?
       Uite, să-ţi descriu cum arăta, de pildă, "şuşa" de la Charleroi, ca să-ţi deschid şi ţie apetitul pentru asemenea "şuşe". Şase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pînă la 6 dimineaţa. Zilnic. Fără zi liberă. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fără nici o pauză – cel mult 10 secunde între piese. Era interzis să părăsim scena, darmite să fumăm. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit să facă şi el asemenea "şuşe". Din acei sărmani bani agonisiţi mi-am cumpărat nişte scule, săpun şi hîrtie higienică. Aveam altă alegere?
28. Cam care ar fi "evenimentele" din "viaţa" Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeşte despre trupă?
       Plecarea din trupă a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lungă agonie.
29. "Lume albă" a apărut mult mai târziu decât ne aşteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca să nu mai vorbim de "Zalmoxe". Care au fost "culisele" celor două albume? Este adevărat că ele nu au fost acceptate în structura propusă de voi?
       Cine mai ştie oare? Planuri sînt multe întotdeauna şi nici o dată nu iese cum vrei. La "Zalmoxe" îmi amintesc de o lungă perioadă de hărţuială cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic şi prea criptic… "Cine ştie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?". Aveau şi oamenii dreptate, îşi apărau şi ei pielea. Am cîntat "Zalmoxe" pe scenă vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.
30. Exista o preferinţă a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Mă gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau "pupilele" UTC-ului) dar şi la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totuşi erau rockeri "pe bune"!
       N-am nici cea mai vagă idee.
31. Cum ar fi arătat discografia Sfinx în condiţii normale?
       Cred că exact cum arată acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu Ceauşescu a fost principala frînă. Dacă am cîntat prost la ghitară pe "Lume albă", nu Ceauşescu m-a împiedicat să cînt mai bine. Şi în fond, pe Ceauşescu nici nu l-am întîlnit vreodată. Ceauşescu avea alte probleme: să stăvilească ovaţiile, "oh, cîtă fericire că exişti, OmCuTreiTesticole!", şi să refuze atîtea titluri de "doctor menoris pausa" ce i se ofereau nevestei sale de diverse universităţi din republici bananiere, cu toate că ea le merita cu prisosinţă. L-au împuşcat, au venit Noii! – dornici să se îmbuibe şi ei ca el, dacă se poate, repede! în doi-trei ani! Cîntă cineva mai bine la ghitară acum? Hai să ne răspundem cu toţii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.
32. Cum consideri activitatea Cenaclului "Flacara", ţinând cont de faptul că erai unul dintre puţinii muzicieni agreaţi de Păunescu, care ţi-a respectat întotdeauna valoarea?
       Cu Păunescu am avut şi eu anii mei de ceartă, ca toată lumea, cînd nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai ştiu. Aud veşti zvăpăiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta lume. Făceau coadă în faţă la Casa Scînteii, doar să-l vadă o clipă ieşind din clădire pînă la maşină. Aceiaşi oameni îl înjură astăzi. N-am ce zice. Pentru mine, care mă recunosc un afon la poezie, Păunescu rămîne în orice caz unul din marii poeţi români. Topul meu personal – încă o dată mă scuz, nu sînt priceput la poezie! – este Arghezi – Anton Pann – Păunescu – Radu Gyr – Restul Lumii. Doar o mare scădere avea Păunescu pe vremea mea, pe care generaţiile ce vin nu i-o vor ierta: era un anti-talent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu ştiai nimic la ping-pong.
33. Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): "Noi nu ne temem/ Zece arici înamoraţi", în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era "cheia" pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor?
       Ce-i aia "pupincurist"? ;-)… Hm… poveste lungă. "Noi nu ne temem" este o parodie genială de Marin Sorescu. Am folosit-o – şi nu foarte rău – în scopurile mele perfide. Am căutat să recreez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţărani îşi dau mîna în lupta glorioasă contra omizilor ce vor să distrugă "ale noastre mere şi ale noastre pere!", folosind "chimice substanţe". Am introdus tot ce se putea introduce subtil – ca de pildă, greşeli de accent, "omizi, voi ulTIMI…"cu accentul pe "-timi" – asta era sărmana mea replică la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: "în lupTĂ biruitor" sau "vrăjmaŞII-n luptă-i zdrobim" etc. Ceea ce am introdus intenţionat fără subtilitate, au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: "Să ne distrugă nu-s speranţe!" sau "Noi sîntem multe ca un roi!". Acele două pasaje le-am realizat muzical folosind două citate – notă de notă – din "compoziţiile" unui individ numit Petre Magdin. Nici că se putea mai bună alegere decît Magdin pentru rolul omizilor. Ca o mănuşă. Bucăţică ruptă.
       Poezia "Zece arici înamoraţi" este scrisă de Horia Zilieru şi am găsit-o în revista Urzica. După ce am rîs în hohote ore în şir citind-o, am decis să fac un cîntec pe ea. Genială poezie. Peste cîtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, "ce mare cinste a fost pentru el că i-am luat poezia etc." – iar eu nu mai ştiam cum să-i explic că de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om.
       Cum a trecut de cenzură? Mulţumită redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o "vizionare", unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice – iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel încît cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, căci brusc sunau tot timpul telefoanele, cineva intra cu vreo problemă foarte urgentă şi importantă, care cerea sa fie rezolvată NEAPĂRAT chiar acum! – aşa că după terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzură a fost "asta e muzică folk?" "Da!"- a răspuns cu impertinenţă Iulia. "Bun" – au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzură acest disc. La apariţia pe piaţă… acolo n-a mai fost Iulia să protejeze. A doua zi discul a fost retras. Au venit nişte gentlemen în magazine, au arătat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat să-l cumpere, îl are.
34. Deşi ai avut numeroase "ieşiri", totuşi "fuga" ta în Germania a părut multora total nepregătită şi neaşteptată. Care este motivul real care te-a determinat să iei această decizie şi care este povestea acestui eveniment?
       Hm… crezi că dacă se întîmpla "la momentul aşteptat" mai avea succes? Cred că ar fi mult mai normal să mă întrebi "care NU au fost motivele?" – poate că aş găsi vreo două: n-am fugit ca să pescuiesc şi n-am fugit pentru că mă rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit… "You name it, I had it". Să încep să le înşir aici, n-ar ajunge toată cartea ta. Dar la urma urmei, cred că pot spune următoarele, pe care te rog să le citeşti atent, căci nu le-am spus pînă acum şi nici nu le voi repeta vreodată. Long post ahead.
       Acei care mă cunosc ştiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am căutat vreodată să mă pun în centrul atenţiei şi nu cred despre mine că aş fi buricul Pămîntului. Scanda lumea în sală "Aldea, Aldea"? Eu răspundeam "Mulţumim!" Dar trăgînd o linie şi adunînd: dacă mă gîndesc bine, unul ca mine nu se naşte într-o ţară chiar aşa, zilnic şi pe toate drumurile. Şi înaintea mea au existat ghitarişti foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Rădulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tică Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Nişte giganţi; am avut ce învăţa de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred că vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toată modestia: întreabă-i pe ei înşişi; nea Sandu mai trăieşte. Eu cred că, vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevăr.
       În timpul existenţei mele în România, din nou nu cred că sînt mari dubii. Să mai adăugăm la socoteală vreo zece ani. Ce s-a întîmplat după plecarea mea? De atunci au trecut douăzeci de ani. Au explodat o pleiadă de ghitarişti foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu – ambii, ghitarişti de mare clasă. Mai sînt şi alţii, mulţi şi buni. Dar, din nou, cu toată modestia: nici în această perioadă nu cred că vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei înşişi pot fi întrebaţi; ştiu cu siguranţă ce vor răspunde.
       Adevărul e că n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu şi al părinţilor mei, care mi-au dat nişte calităţi; a fost meritul profesorilor mei, care m-au învăţat; a fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreună, aproape un secol. De ce, de ne-ce… fapt este că în aproape un secol, unul ca mine nu s-a născut în România.
       Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis să plec, am pus toate astea în balanţă: şi patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei – şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel; doar îşi vedea dispărînd vaca de muls. Am hotărît că, oricum o dai şi oricum o suceşti, o doză de fair-play trebuie să existe în viaţă. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, să-ţi raspunzi (să-şi răspundă) cît de onest se poate: S-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o dată la un secol? Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, cînd gentlemen în jeep-uri militare vin, spun că ar căuta aur, dar de fapt ridică cel mai mic petic de hîrtie scrisă? (ştii cum veneau? ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, pînă şi la casa bunicii – ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei)… Să văd încă o dată cum Maria pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vină comisia să constate că n-a fost un avort provocat – ba mai fac şi haz de lacrimile ei?
       O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine? Eu am decis că, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; şi că am de ales dacă accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu – şi a cititorilor: decideţi dacă am avut dreptate.
       Ei bine: unei ţări, care tratează un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play să-i spun – cu toată modestia, cu toată dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strămoşesc: "Stimată ţară! Poftim de aşteaptă secolul următor, şi cînd se va naşte din nou unul ca mine, tratează-l mai fair. Dacă nu, aşteaptă următorul secol; un secol trece repede. Poate pentru o ţară ca România, unul ca mine nici nu e important – şi atunci, de ce toată discuţia? Să ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic şi neînsemnat aici, şi să ne ignorăm reciproc. Aşa cred eu că e fair.
35. Cum s-a simtit "fragilul" Aldea într-o lume care-i era cu totul străină?
       Foarte bine. Imnul acestei lumi străine este bun, că l-a compus papa Haydn. Nu e o copie de "La Marseillaise". Nu are greşeli gramaticale, ca "Trei culori" – căci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeşte în fiecare propoziţie de "vrăjmaşii zdrobiţi în luptă", ci de "unitate, dreptate, libertate" şi de "fapte nobile".
       Oamenii din această lume străină sînt şi ei altfel. Scopul lor în viaţă nu e să-l fraierească pe Aldea. Nici să "i-o tragă", să-i "dea muie" – cum se spune în new romanian. De douăzeci de ani, nimeni nu m-a păcălit cu un pfennig. De fiecare dată se întîmplă acelaşi scenariu: livrez munca, sînt întrebat "cît primesc" – orice sumă spun, primesc dublul ei cu mulţumiri. În douăzeci de ani, un singur om îmi datorează bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, că e persoană cunoscută ŞI E ROMÂN. Sorry.
       Prieteni? Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sări în foc pentru mine şi eu pentru ei.
       Respect din partea mediului? Şi aici, o dată pe lună, primesc un alt disc pe care mi se dedică vreo melodie. De fiecare dată cînd apar într-un studio, se descreţesc frunţile.
       Să continuu? Are sens? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de muncă, mi-au ieşit din mîini mai multe LP-uri decît ÎN TOATĂ CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil… cred că am fost suficient de clar.
36. Ce anume te-a împiedicat să cânţi rock în Germania sau eventual într-o altă ţară?
       Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit să cînt rock? Mie nu-mi place Bill Halley, nici Pelvis. Eu sînt – sau încerc să fiu – un muzician, nu un rocker. Am făcut şi eu multe compromisuri. Am cîntat pînă şi rock, de ce nu. Dar nu "pentru totdeauna".
37. Dintre numeroasele producţii care au trecut prin studioul tău, şi implicit prin "mâinile" tale, de care eşti cel mai mândru considerând că te reprezintă din punct de vedere muzical?
       Hm… greu. La fiecare producţie încerc să dau tot ce pot. De asta plăteşte clientul. Dar cred că cel mai drag îmi e quadruplul CD "Goethes Faust", la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum să nu-mi fie drag după atîta muncă? 🙂
38. Te-ai gândit vreodata la un proiect Aldea 100%?
       Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material şi prietenii mă presează tot mai tare să scot ceva.
39. Nu crezi că Sfinx-ul, după plecarea ta, îşi încheiase "misiunea" şi trebuia autodizolvat sau consideri că mai avea ceva de transmis?
       N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.
40. Ai avut posibilitatea să mai asculţi câte ceva din producţia ceva mai recentă din muzica rock românească. Cu ce impresie ai ramas?
       N-am avut prea multă posibilitate. Am ascultat o casetă cu Holograf, foarte bună…, ceva Sarmalele Reci şi cam atît. Dar n-am avut ocazia să ascult nimic altceva – cu excepţia cîtorva lucrări extraordinare ale lui Adrian Enescu, sau Pasărea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis şi Andrieş mi-au trimis discurile lor; dar asta nu e muzică rock 🙂
41. Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară, chiar una pur turistică. De ce? Evitarea "umbrelor trecutului", lipsa de timp sau pur şi simplu "din scârbă"?
       Cred că am răspuns deja la această întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar cînd am plecat, am plecat "de tot". Definitiv. Am plecat ştiind că nu mă voi întoarce vreodată. Aşa va rămîne. Nu am de ce să vin în România. De fapt, România, cea pe care-o ştiu eu, nici nu mai există. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm… cum era bancul acela? "De ce nu strigi şi mata "ura!" ca toţi ceilalţi, moşule?" "Ura o purtăm în suflet, tinere!"
42. Cum caracterizezi concertele şi colaborările tale cu Gheorghe Zamfir, când se vorbea şi despre un posibil turneu în România şi cea cu Monteoru?
       Te consideri apropiat spiritual şi muzical de fenomenul "world music" sau "new age"?
       Am participat la nişte concerte cu Gheorghe Zamfir şi G. Angelescu-Monteoru, la Viena şi München. Pentru mine, Zamfir este şi rămîne un mare artist. Cît despre new age, nu, nu mă consider apropiat. Eu sînt "old age".
43. Şi totusi, pe când "Din nou acasă"?
       Răspunsul e dat.

Florin Silea