Cei care dau mai des pe-aici au remarcat, desigur, că de o bună bucată de vreme n-am mai scris despre viața politică din România. Explicația este simplă: sunt scârbit de ea!

Nici acum n-aș fi scris, dacă nu era vorba despre Ilie Năstase, care, după cum am aflat dintr-un comunicat de presă primit de la Partidul Conservator, va candida la Senat, la propunerea PC, din partea alianței PSD-UNPR-PC, în cadrul alegerilor parțiale.

Ce mi-a plăcut – pe lângă faptul că fostul artist al tenisului mondial este și el scârbit de situația din România, în urmă cu doar câteva luni afirmând public că se gândește să plece – este că nu a venit cu bla, bla, ci a spus exact ce vrea să rezolve: „Vreau să mă implic în legea sponsorizării, care există în orice țară sănătoasă. Altfel, orice sport va muri. […]”.

Ca să vă scap de dilema: să-l votez?, să nu-l votez?, o să vă povestesc o întâmplare din 1983, de la meciul de Cupa Davis dintre România și Chile.

În ultima zi niște studenți sud-americani, care aplaudau când greșea câte-o minge, l-au enervat pe Năstase, care la un moment dat i-a și zis unuia că-i dă banii pe bilet, numai să plece! După meci, normal că s-a strâns lumea la autografe. Însă timpul era scurt (urma în aceeași sală un spectacol al Cenaclului Flacăra) și Năstase fusese chemat la un interviu, iar nouă ne era frică c-o să plece fără să ne dea autografe. Însă un alt maestru, Cristian Țopescu, care comentase meciul pentru TVR, ne-a asigurat că n-o să plece înainte de a da autografe. Și așa a fost. Alexe Bardan, căpitanul nejucător, chiar a glumit și i-a zis: „Ilie, dacă te făceai contabil nu semnai atâta!” Am luat autograf și de la Alexandra, partenera lui Ilie de atunci. De la Segărceanu am luat afară, că el a crezut că-i șmecher: și-a tras căciula pe ochi, și-a ridicat gulerul scurtei de fâș și-a dat s-o taie de unul singur. Dar n-a scăpat de brațul meu lung… Nu, pe vremea aceea nu eram ziarist, aveam doar apucături de! Probabil de aceea l-am și întrebat pe Năstase dacă l-au enervat așa tare chilienii (cum am presupus) din tribune. Mi-a răspuns: „Nu, dar trebuia să fac ceva fiindcă simțeam că altfel adorm”.

Abia acum vine partea spectaculoasă. Pe culoarul de la vestiare erau de-o parte și de alta milițieni, care aveau datoria să nu lase pe nimeni să intre în vestiar. Ce-am făcut eu? Evident c-am tăiat-o printre ei și-am intrat în peștera lui Ali Baba! Fiindcă am rămas încremenit. Nu pentru că am prins momentul când l-au aruncat îmbrăcat pe Bardan în bazinul cu apă (caldă, nu rece…), ci de ce-am văzut pe mese: sucuri (nu mai știu de care, dar nu de la alimentara!) și fructiere cu banane și portocale. Cei care – din fericire – n-au prins acei ani crunți, să-și întrebe părinții ce-nsemnaul portocalele și bananele pe vremea aceea. Dar am fost chit fiindcă și ei au încremenit când au dat cu ochii de mine. Cineva m-a și întrebat: „Tu cum ai intrat?!” Le-am arătat ușa și le-am zis că pe-acolo. După care m-au poftit politicos afară. Și milițienii au fost atât de suprinși încât m-au lăsat să plec fără să-mi zică nimic. Sau s-or fi gândit: bă, ăsta-i nebun, nu-i bine să ne punem cu el!

Din păcate, de-a lungul anilor colecția mea de afișe, înclusiv cel cu autografele de la acest meci, s-a pierdut… Prosopul, însă, îl am și acum.

Probabil vor fi unii care vor zice: băi, da’ dacă ai scris despre candidatura lui Năstase, de ce nu ai scris și-n cazul lui Mircea Diaconu? Păi pentru că pot susține cauze pierdute în care cred, dar pe un prost, nu! Or, dincolo de mârșăvia comisă la adresa marelui actor (bine că până la urmă au judecat unii cu mintea și cu sânge-n puță – chiar dacă-or fi fost femei – și au dat sentințele corecte legal și moral), fiindcă a fost o mârșăvie unei părți a Statului Român încercarea de-a nu-l lăsa să candideze, ca om politic Diaconu a fost un prost fiindcă nu și-a dat seama la fel de repede ca Tăriceanul că PNL nu mai este PNL. Ba mai căuta și să apere deciziile proaste ale conducerii, de parcă partidul l-ar fi făcut om! Pentru actorul Diaconu, toată prețuirea, însă omul politic Diaconu nu-mi merită susținerea. Cel puțin, deocamdată. Tot așa după cum nu l-am susținut pe Ilie Năstase când a candidat la Primăria Generală fiindcă și acum sunt convins că e o funcție care nu i se potrivește. În cea de senator sunt convins că poate face performanță, fie și numai pentru că spune exact ce gândește, nu ce-i cere partidul să spună.

Și ca să nu credeți că aprecierea actorului Diaconu este fariseism, că așa e la modă acum, o să vă povestesc o întâmplare din 1985. Era 13 iulie, zi în care s-a desfășurat Live Aid, spectacolul-mamut organizat de rockerul Bob Geldof pentru strângerea de fonduri pentru combaterea foametei din Etiopia. Firește că-n România nu s-a difuzat nici măcar o știre (ca să vă faceți o idee, puteți citi aici, iar aici aveți mai multe înregistrări video, inclusiv una cu Led Zeppelin, care n-a apărut pe DVD fiindcă n-a vrut trupa – explicabil; Jimmy Page era beat-mangă și-a tras o paporniță de chifle!). Ungurii au transmis vreo 4 ore, însă sârbii l-au transmis integral pe TV Beograd 1: 16 (șaisprezece) ore de muzică non-stop! Ei bine, după-amiaza, când era spectacolul de pe Wembley (atunci am aflat și noi despre o trupă jamais-vue, jamais-connue, U2…), ce era la concurență pe Beograd 2? Buletin de București! Ce-am făcut noi? Noi, fiindcă urmăream concertul cu un prieten. Păi, comutam: mai vedeam cine cântă la Londra (că la Philadelphia încă nu începuse showul), ne mai uitam puțin la Buletin… și tot așa, cât a ținut filmul. Chit că mai văzuserăm filmul. Iar noi eram amândoi rockeri și scârbiți de România lui Ceaușescu la fel cum sunt acum de cea a lui Băsescu. Măi, da’ cum să nu te uiți când la Status Quo și Ultravox (ca să dau niște exemple), când la Mircea Diaconu și Catrinel Dumitrescu?

Florin Silea

surse foto: Wikipedia

sporting-heroes.net/E. D. Lacey (1922 – 1976)