După decepţia de anul trecut cu Manowar, când am plecat după vreo 30 de minute (deşi am făcut 500 de kilometri ca să-i vedem, Liana fiind fan vechi al trupei) fiindcă le-a căzut de două ori sunetul şi ne-au lăsat în ceaţă, fără să spună de ce s-a întrerupt concertul, am zis că mai mergem la vreun concert în Bucureşti doar dacă vin AC/DC sau Pink Floyd. Ei bine, când am auzit că vine AC/DC şi am constatat că avem relaţii vechi cu Sonia Lodi, PR la firma organizatoare, D&D Entertainment (plus că era implicat şi Marcel Avram, iar concertul fusese anunţat cu câteva luni înainte de eveniment, aşa că erau infime posibilităţile să fie „ţeapă” ca în cazul concertului anunţat de nişte escroci în 2009), am cumpărat bilete din prima zi în care s-au pus în vânzare, ca să nu ne trezim că nu primim acreditare (ceea ce s-a şi întâmplat, acreditările fiind doar pentru partenerii media) şi rămânem fără bilete.

Ghinion! Şi de data aceasta am avut nervi, dar nu din cauza concertului, care n-a fost cum ne-am aşteptat, ci mai mult decât atât! Scena n-a fost aşa de spectaculoasă ca la Rolling Stones, însă efectele vizuale şi pirotehnice au fost impresionante. Iar când au tras cele 6 tunuri (parcă puţin mai mari decât cele 3 tunuri de la Traseul Celor Trei Fortificaţii din Alba Iulia – în foto sunt doar cele 3 din partea stângă a scenei, marcate cu contur alb) efectiv s-a simţit vibraţia prin pământ. O altă idee care ne-a plăcut a fost locul de desfăşurare: în faţa Casei Poporului. Chiar ziceam că dacă ar fi văzut Pingelică atâtea becuri, reflectoare şi tunuri de lumină, ar fi murit pe loc de apoplexie şi atac de cord! Mda, Rolling Stones a avut instalaţie de lumini mai ţăpănoasă, dar ei au concertat în fostul stadion „Lia Manoliu”, nu în faţa bârlogului fostului dictator.

Cam până aici concertul stonesilor a fost superior. A! Şi parcă publicul la Rolling Stones a fost mai cu vână. Poate şi pentru faptul că erau mulţi care au prins perioada anilor ‘60 – ‘70 – ‘80, când cu totul alta era manifestarea publicului la concerte. Ca să vă dau un singur exemplu – şi să explic şi titlul, care n-are nimic obscen (e un fel de „futu-i” folosit de tinerimea de ambe sexe din Timişoara anilor ‘80 pentru încheierea propoziţiilor: Am fost la AC/DC, futu-i! Sau: Plouă, futu-i!) – îmi aduc aminte când eram în armată şi ne-au dus la un concert Progresiv TM. În momentul când au început să cânte „The Jack”, un coleg fan AC/DC a exclamat: „AC/DC, să-mi baaag p…!”, expresie devenită celebră printre studenţi. Ei, imaginaţi-vă două companii de terişti (termen redus – studenţii făceau 9 luni de armată înainte de facultate şi două săptămâni, pentru gradul de sublocotenent, după facultate) încălţaţi cu bocanci, care bat din picioare, cântă, urlă şi fluieră agitând vestoanele în aer! Şi era în 1981! Aveţi dreptate, dacă n-aţi trăit aşa ceva, nici nu vă puteţi imagina. Nici locotenenţii noştri nu şi-au imaginat ce zace în noi, dar după aceea nici nu ne-au mai dus la alt spectacol. Însă acel concert a rămas de pomină în Focşani fiindcă, după cum au aflat colegii care aveau prietene printre localnice: „Aşa ceva nu s-a văzut până acum aici!” No, cam pentru aşa tip de public a făcut show AC/DC. Iar la show şi calitatea interpretării cei 4 (fraţii Angus şi Malcolm Young la chitare, Cliff Williams la bas şi Phil Rudd la tobe) i-au tăiat pe stonesi. Cel puţin eu n-am sesizat „chifle” cum am auzit la Rolling Stones, fiind, din acest punct de vedere, la nivelul concertului Scorpions dat acum 2 ani în Sibiu.

Din punctul de vedere al calităţii sunetului nu pot face comparaţie fiindcă la Rolling Stones am stat la peluză, în poziţie centrală. S-a auzit foarte bine, dar nu atât de tare cât m-aş fi aşteptat. La AC/DC n-am avut ce reproşa, a fost loud & clear. Însă eu am stat cam la mijlocul distanţei dintre scenă şi ultimul rând de spectatori. Dar cred că şi la cucurigu s-a auzit bine fiindcă pe lângă turnurile de difuzoare de la scenă mai erau în mijlocul publicului alte două rânduri de boxe suspendate. Un singur accident a fost, la lumini, arzându-se un bec din şirul din dreapta scenei, dar n-a impietat asupra spectacolului.

Ca muzică a fost exact cum ne aşteptam: ori pe Wembley, ori la Bucureşti, aceeaşi calitate maximă. Ne aşteptam însă să cânte mai multe piese de pe albumul Black Ice, doar tot era turneu de promovare. Iar Liana a fost puţin dezamăgită că n-au cântat şi Money Talks (probabil pe motive de criză, ca să nu vorbească despre funie în casa spânzuratului). O altă dezamăgire a fost că n-au fost albume Black Ice. Nu pentru noi, că noi l-am primit din Germania la vreo două luni după ce a apărut, ci pentru fanii care ar fi dorit să-l cumpere. Din punctul de vedere al mărfurilor scoase la vânzare, cam slăbuţ: tot felul de tricouri, pe la 90 de lei, ceva banduliere (pe la 50 de lei), corniţe cu luminiţe (care se vedeau ca nişte licurici în tribuna VIP), insignă cu led (la 30 de lei). Din acest punct de vedere, cel mai mult mi-a plăcut cum s-a prezentat Jethro Tull la Sibiu, în 2007, care au avut la vânzare mai multe discuri şi materiale video, tricouri (la preţuri mai umane, pe la 40 de lei, dacă-mi aduc bine aminte, încât i-am cumpărat şi Lianei – eu primisem de la organizatori, ca ziarist acreditat), afişe, banduliere. Chiar şi de la Rolling Stones am cumpărat un binoclu, pe care l-am uitat acasă, dar n-am avut nevoie de el fiindcă ecranele au fost suficient de mari (nici unul atât de mare ca ecranul central de la Rolling Stones) şi bine amplasate ca să vadă toată lumea.

Care e concluzia după acest show memorabil? „Numai când vine Pink Floyd mai merem!” Aşa le-a zis Paul Csucsi persoanelor cu care era când a trecut pe lângă noi, care încercam, zgribuliţi, să prindem un taxi spre Gara de Nord de la staţia Petrom din Piaţa Naţiunile Unite. Evident că noi am râs, ne-a zâmbit şi chitaristul de la Compact, fără să ştie, însă, că noi am hotărât aşa ceva cu mult înainte de a vedea acest concert AC/DC. Însă după pocinogul cu transportul după concert (şi la Rolling Stones a fost la fel, dar atunci am prins mai repede un taxi, după circa o oră şi la preţ decent, fiind comandat, acum am prins unul în trafic, care ne-a cerut pentru un drum până la hotel şi de acolo la Gara de Nord – hotelul este la nici 1 km de gară – 45 de lei. Până la hotel a cerut 25 de lei. În final i-am dat 50 de lei pentru că ne-a dus fiindcă înaintea lui alt taximetrist ne refuzase şi nici una dintre cele vreo 10 firme sunate n-a fost în stare să trimită un taxi), aşa că ne mai gândim dacă să mergem la Bucureşti pentru un concert Pink Floyd (ceea ce, oricum e puţin probabil spre deloc). Ei, dacă metroul era privat, sigur ar fi prelungit programul, fiind o bună ocazie să facă un ban grămadă. Cum e firmă de stat, a stat, la fel cum s-a întâmpalt şi după concertul Rolling Stones. Vorba unui fost profesor din liceu: „Gândirea doare”.

Probabil c-aţi aflat, ca noi, de la TV că a fost o ameninţare cu bombă. Noi am fost acolo de la 17:30, dar nu am simţit nimic, nici n-am auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Oricum, noi nu plecam nici morţi până nu se găta concertul! Ce-am mai remarcat, că deşi a fost aceeaşi firmă de securitate ca la Rolling Stones, BGS, controalele au fost mai lejere. Publicul se pare că a fost mai disciplinat, deoarece în jurul nostru n-am vazut nici o cameră video. La stonesi, deşi nu era voie cu nici un fel de aparat foto, nici cu videocamere, erau destui care au intrat cu ele. 

Ca să vă faceţi însă o idee despre ce-a fost la Bucureşti (apropo, chiar în zona în care eram noi era şi Cosmin Covaciu, fost prefect de Alba în vremea Guvernului Tăriceanu, însă fără kilele în plus de atunci, dar costumat în Brian Johnson, adică avea şapcă, care era însoţit de Dan Beldean, unul dintre fondatorii firmei Info grup, şi de încă o persoană) puteţi vedea înregistrările la youtube.com. Din păcate sunetul este departe de calitatea din concert. Oricum, celor care n-au putut veni acum, un sfat prietenesc: dacă prindeţi un concert AC/DC, nu-l rataţi, face toţi banii! Iar asta o zice unul care, alături de alţi rockeri, a considerat o mânărie desemnare lui Angus Young, în 1982 sau 1983, ca fiind cel mai bun chitarist din lume (nu mai ştiu ce revistă a stabilit clasamentul, însă era una de referinţă, gen NME, Billboard sau Rolling Stone, că Radu Theodor, realizatorul Metronomului de la Europa liberă, de unde am auzit ştirea, nu se încurca cu surse dubioase) şi care cam strâmba din nas când auzea AC/DC, fiind înţărcat cu Beatles, Hendrix, Joplin, The Who, Deep Purple, Led Zeppelin, ELP, Yes şi alţi „ciudaţi” de teapa lor. AC/DC era, la vremea aceea, pe la sfârşitul anilor ’70, numai bună să le facă introducerea puştilor din ciclul II gimnazial spre monştrii sacri. Ei, uite că a fost unul dintre rarele cazuri în care m-am înşelat în privinţa evoluţiei unei trupe (primul caz a fost Queen, despre care, la mijlocul anilor ’70, nu credeam că va ajunge atât de sus); de pe la sfârşitul anilor ’80 înşişi „Curentaţii” au devenit monştri sacri.

„For Those About to Rock (We Salute You)” AC/DC! Nu doar pentru show, ci şi pentru că îţi puteai regla Rolexul după ei: concertul trebuia să înceapă la 21:00, la 21:00 a început, nu ca la Rolling Stones şi Jean Michel Jarre, care au început cu o jumătate de oră întârziere.

Câteva cuvinte şi despre Down şi Iris. Down este o trupă care nu mi-a zis nimic, iar pe la noi sunt alţii mai buni.

Despre Iris, ce să zic? Eu, dacă le-aş fi manager, nu i-aş lăsa să participe la concerte în aer liber pe lumină naturală şi fără posibilitatea de a folosi ecrane pe care să se proiecteze imagini. Nimic de zis, au cântat bine, însă atmosfera de concert a lipsit. De altfel, de când mă ştiu eu sunt împotriva concertelor în aer liber pe lumină naturală.

Florin Silea

Mulţumiri organizatorilor – East European Concert şi Marcel Avram, prin asociere cu D&D East Entertainment – pentru că au permis accesul cu aparate foto pentru amatori, ceea ce ne-a permis să facem pozele cu care am ilustrat articolul.